Gresim in fel si chip, e omeneste
doar cine nu traieste
nu greseste...
(Asa-mi spunea, cu vorbe nu prea noi,
amicul meu cu suflet de cristal.)
Cand esti intre ai tai,
sa ierti, e cu putinta, orice lucru -
nu e pacat, greseala, neajuns,
iertare sa nu merite cumva...
Cand esti intre ai tai, de buna seama -
dusmanului, nimica sa nu-i ierti!...
- O, suflet de cristal, ii raspunsei,
e cu putinta, deci, sa ierti orice-
dar ce e cu putinta te intreb?...
Si-asa, purtat de el, porniram,
urcand si coborand,
pe niste inchipuite trepte,
pe scara-nchipuita a-ndurarii.
- Sa-l ierti, zicea,
pe cel ce fara voie te-a lovit,
pe cel ce, prost tintas,
te-a nimerit in plin, ochind alaturi.
Sa-l ierti pe cel ce cu stangacea-i mangaiere
un umar ti-a zdrobit cu o speranta,
pe cel ce te-a lovit
de frica, sau de foame,
din simpla bucurie de-a trai,
ca din avantul orb, elementar,
cu care explodeaza mugurii-n April.
Chiar si pe cel ce te-a lovit cu ura
il poti ierta-
de-i meriti ura sau de nu i-o meriti,
ajuta-l tu din coaja ei sa iasa,
asteapta-l
intr-o zi,
si-o va lasa pe-un gard:
pestrita, vesteda armura,
din care fluturele a scapat.
Si mai usor il vei ierta, fireste,
pe cel ce vrand
o scama de pe sapca sa-ti alunge,
in ravna-i binevoitoare,
iti vatama si teasta, din grseala...
Sa-l ierti pe cel ce-si cheltuie durerea
lovind,
pe cel ce te-ar lovi,dar nu e-n stare,
pe cel ce te-a lovit
din nepasare,
dintr-o umana pricina, meteahna...
Chiar cand ti se apropie de glezna
murdar si pofticios si-ntaratat
ceva ce-abia mai seamana a om,
ci mai curand a colt de lup aduce
si-a rat de ramator,
murdar si pofticios si-ntaratat,
sa-l cruti e cu putinta, daca vrei,
si sa nadajduiesti
ca poate e o vraja, cine stie,
ca poate se va da de trei ori peste cap
si-n om se va preface iarasi...
- Nu e prea mult? i-am spus.
Mergi prea departe!...
Sa ierti atat inseamna sa fii slab,
sa ai nevoie insuti de iertare,
sa presupui ca vei avea nevoie...
- Nu! Pentru toate poti avea-ndurare
si drept e sa o ai, si omenesc.
Nu slabiciune-i asta, ci tarie,
caci crede-n om, se bizuie pe timp -
ne-nduratorul e un pesimist,
un suflet acru, neincrezator,
si temator de oameni si zbarcit...
Deci, iarta-i omului umanele greseli!-
tot ce-i uman nu e strain de om.
Mai fa un pas,
fugi si mai mult de jungla-ntunecata,
de sangerosul "dinte pentru dinte" -
filozofii de robi si de barbari!...
Sa ierti cum iarta tarmurile marii
bataia valurilor spumegande.
Sa ierti cum iarta pasarea cand zboara
din mana celui ce-i tinu captiva,
cum piere-n caramida rezidita
amara amintire a caselor surpate...
Sa ierti cum iarta firea.
Sa ierti cum iarta via a grindinii bataie -
razbuna-te in bobul ce-a ramas
si fa-l mai greu, mai rumen si mai dulce
si-aduna-n el tarie si mireasma...
Dar sa nu-ntorci obrazul celalalt,
al sclavului duios,
impatimit in viciul umilintei -
nu bucuros sa ierti, ci necesar,
nu cu marinimie, amortit
de lancede efluvii ancestrale,
ci dintr-o barbateasca, grava
si limpede nevoie creatoare,
incredintat adanc
ca omul e in stare de mai bine...
- Prea bine, zic, prietene, sa stii
ca pot sa ma-nvoiesc usor cu tine
in ce priveste pragul omeniei.
Da, iarta-i omului umanele greseli,
cand dincolo de-o vina
nu e alta,
cand cel ce te-a lovit
a dat in tine,
nu in ai tai,
nu dincolo de tine,
nu in ungherul unde-ti tii comoara
(un steag, o harta,o fotografie,
un cantec, o medalie de bronz...)
- O, negresit, raspunse,
doar ti-am spus:
dusmanului nimica sa nu-i ierti!
Dar cu ai tai sa manui alta lege -
sa ierti e cu putinta orice lucru,
sa ierti,
chiar cand te doare
(si mai ales atunci),
chiar cand ti s-ar putea cu neputinta,
chiar daca-ar fi sa-ntreci masura,
masura legiuita a-ndurarii:
nimic nu se plateste mai adanc,
mai drept
si mai covarsitor,
decat iertarea simpla, omeneasca...
- Asa e! zic. E drept ce spui, frumos.
Dar spune-mi, rogu-te, e oare,
e oare si ceva ce nu se iarta?
- Raman destule, vai! Tu stai si-alege
cu-adanca luare-aminte,
nu gresi! -
mai bine lasi sa treaca de la tine...
- Asa e! zic. E drept e spui.Raman
mult prea destule grelele pacate.
Dar mai presus de toate,
e ceva
ce-ntrece larga margine-a-ndurarii.
Sa ierti, cum spui,
sa ierti in fel si chip,
dar uita-te in palma ce-a lovit:
si de-ai sa vezi in relieful sincer,
pe albia adanca dintre linii,
o urma inelara,
o batatura galbena, ciudata,
sa stii ca e o urma de arginti,
sa stii ca lovitura fu platita...
Si asta sa n-o ierti!
O, asta niciodata sa n-o ierti!
Sa-ti lepezi indurarea ta de om
si sa te dai de trei ori peste cap
in fiara prafacandu-te, feroce -
un urlet cosmic sa slobozi
din funduri de istorii, din caverne,
cu-aceeasi crancena nedumerire,
cu-aceeasi grea durere
a primului invins prin miselie,
a celui dintai om tradat din lume,
si sa lovesti
cu-aceeasi disperata hotarare
cum ai sari sa-ti aperi din flacari pruncul!
Retaza mana cu stigmat, marsava,
sa nu mai poata da,
sa nu mai poata sa primeasca,
chircita-n veci sa zaca in tarana,
ca un netrebnic vreasc,
sau ca o ghiara...
Si amandoi am spus atunci asa,
am spus aidoma gandind,
de sus,
pe scara-nchipuita a-ndurarii,
nemaifiind vreo treapta cu putinta,
am spus, strigand din varful ei,
cu vocile-mpletite-n juramant:
Sa-l ierti pe cel ce te-a lovit...
TRADAREA SA N-O IERTI!!
Pentru nimic in lume sa n-o ierti
(Geo Dumitrescu)
Postări
