* * * * * * *

Nu e frumos să fii celebru
-De parcă asta-ţi dă avânt!-
Să strângi hârtii, să-ţi faci arhivă,
Să te tot bâţii pe-un cuvânt.

Creaţia-i o dăruire
Şi nu scandal şi împrumuturi
E ruşinos, o nulitate
Pe buzele oricui să fluturi.

Trăieşte fără impostură
Încât, când n-o să mai ai vreme,
Să te-ndrăgostească depărtarea
Şi viitorul să te cheme.

E bine să laşi spaţii albe,
Nu în hârtii,ci în destin,
Dar adnotând pe marginalii
De zile ce se duc şi vin.

Şi în necunoscut te-afundă
Şi pierde-te-n el, ascuns,
Cum se ascunde-o casă-n ceaţă
Când ceaţa e de nepătruns.

Alţii-or veni,pe urma-ţi vie,
Supusă vieţii şi erorii.
Tu însuţi, nu deosebi
Înfrângerile de victorii.

Şi nu te-abate cu o iotă
Tu de la tine - hotărât,
Ci numai să fii viu, viu - simplu -
Viu pân' la capăt - şi atât.


Boris Pasternak
(traducere de Marin Sorescu)

" Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi..."

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „dacă”

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „nu”

Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu

Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „însă”

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „hai”

Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai.

De ecouri mari de piatră vei fi rîsă, vei fi plînsă.
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „pleacă”

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul”taci”

Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,

Să uităm ce-nseamnă „totuşi”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.
Să uităm academia, tribunalul, primăria,

Veveriţe fără nume ne predea curate legi,

Cînd se va răsti furtuna vorba mea s-o înţelegi

Cînd vor susura izvoare află c-a murit mînia.
Şi de unde pînă unde să uităm ce mai înseamnă

Să rămînem ai naturii, botezaţi în necuprins,

La sfîrşitul toamnei lumii să ne apucăm de nins

De Crăciun ne fie iarăşi dor de vară şi de toamnă.
Vai, sînt rîuri pe aicea care merg spre noi cuminte

Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,

Ca într-un tîrziu şi munţii să înveţe de la noi,

Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.
Sînt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,

Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,

De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,

Să spălăm întrega fire, să trăim cu-ndurerare.
Să uităm ce-nseamnă „lume”, şi „avere”, şi „putere”

Să uităm cuvîntul „dacă”, să uităm cuvîntul „da”,

Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa

Să trăim tăcînd iubirea, fiindcă totul e tăcere.

Adrian Paunescu

Sunetul ploii...

Azi am văzut, înfiripată, fiinta ploii mlădioase :
Avea o haină cenusie si fosnitoare de mătase.

Purta pe umeri mii de lanturi subtiri, până la brâu,
Dar le zvârlea pe rând, în treacăt, pe apa tulbure din râu.

Si de inele fără număr îi erau mâinile-ncărcate,
Si le scotea, pe fiecare, si le zvârlea pe lac, pe toate.

Lângă răzoare, prin grădină, trecea fosnind de-atâtea ori !
Si răsturna cu poala rochii, pe brazdă, proaspetele flori.

În urmă străbătând orasul, sub mâna–i geamurile toate,
Sub coardele de apă fură în mii de harfe preschimbate.

Dar ploaia cea strălucitoare, pe umăru-i, ca un urcior,
Întunecat si plin de apă, purta neistovitul nor.

Si-n toate inimile noastre, pe rând, trecând ca un paharnic,
Turna ca-n cupe fără număr, dintr-însul, plânsul cel zadarnic.


Alice Călugăru
(1886 - 1957)

" Albatrosul ucis... "

Cand dintre pomi spre mare se rasucise vantul,
Si-n catifeaua umbrei nisipul amortea,
L-a scos un val afara cu grija asezandu-l
Pe-un cimitir de scoici ce stralucea.

La marginea vietii clocotitoare-a marii
Sta nefiresc de teapan, trufas, insa rapus.
Priveste inca parca talazurile zarii
Cu gatul gales indoit in sus.

Murdare si sarate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise ii canta-un surd prohod
Lucesc multicolore in juru-i scoici ucise
Al caror miez caldurile il rod.

De valuri aruncate pe tarmul sec si tare
Murira fara lupta sclipind acum bogat,
Le tulbura lumina lor alba, orbitoare,
Aripa lui cu mal intunecat.

Deasupra tipa-n aer dansand in salturi bruste,
Sfidand nemarginirea, un tanar pescarus.
Razboinicul furtunii zvarlit intre moluste
Rasfrange-n ochiu-i stins un nou urcus.

Cand se-nteteste briza aripa-i se-nfioara
Si, renviat o clipa de-un nevazut indemn,
Iti pare ca zbura-va din nou, ultima oara,
Spre-un cimitir mai sobru si mai demn.

(Nicolae Labis)

" Primavara, unde esti?"

* * * * * * * * * *

Şi eu ce mi-o dusei la râu
crezându-mi-o că este fată,
dar ea, femeie măritată !
Era-n noaptea de Santiago
şi m-am dus din întâmplare.
Pierea lumina-n felinare
şi greieri se-aprindeau mai tare.
La colţul străzilor pustii
trecui pe sânii adormiţi
cu mâna. S-au deschis îndată
ca ramurile de iacint.
Ca o mătase sfâşiată
de zece lame de cuţit
suna-n urechile ameţite
apretul fustei pipăit.
Fără argint de rază-n creştet
copacii au crescut, pe când
un orizont de câini, departe
de râu, mai stăruia lătrând.

Am lăsat murele-n urmă,
păpurişul şi scaieţii;
se făcu sub coc o groapă
în pământul argilos.
Eu îmi scosei, deci, cravata.
Rochia, atunci, şi-a scos.
Eu, centura şi pistolul.
Ea, pieptarele, vreo patru

Chiparoasele, nici melcii
nu-s ca pielea ei de fină
nici oglinzile-nlunate
nu lucesc cu-aşa lumină.
Pulpele-i îmi lunecau
ca peştii surprinşi, speriate ;
jumătate de foc pline,
de ger pline jumătate.
Alergai în noaptea-aceea
pe un drum cum nu sunt alte,
fără frâu şi scări, călare
pe-o mânză de fildeş. N-are
rost să spun, sunt doar bărbat,
câte mi-a mărturisit.
Gându-acesta mă-ndeamnă
ca să fiu mai cumpănit.
De nisip murdară şi
de săruturi, mi-o dusei
de la râu. Luptau cu vântul
spadele de stânjenei.

Aşa cum sunt m-am şi purtat.
Ca un ţigan adevărat.
Un coş de lucru îi dădui,
mare, de atlaz gălbui,
dar să mă-ndrăgostesc n-am vrut
fiindcă mi-a spus că-i fată,
atunci când mi-o dusei la râu
şi ea, femeie măritată !

( Federico Garcia-Lorca)

*****************

Fata salbateca, cine esti tu,
Ratacitoare pe nalta poteca,
Drum deschizându-ti prin vânt,
În licarul rosu al asfintitului?

Târziu e; de ce mai înfrunti
Uraganul cu aripa iute?
Pe-alergator îl opresti,
Doar când în drum a cazut.

Vântul aprins îti lipeste
Rochia în jurul genunchilor,
Gingas vântul îsi modeleaza
Mijlocul tânar, unduitor.

De ce mai înfrunti vijelia?
De ce te-ncordezi contra vântului?
El te ridica: nu mai lupta...
Eu, sunt furtuna!

(Johannes Jensen)

Salul negru...

La salul cel negru privesc ca nebun
Si-n sufletu-mi rece durere adun.

Pe cand eram tanar si-n toate credeam,
O juna grecoaica frumoasa iubeam.

In calde alinturi de foc m-a-nvalit –
dar ziua cea neagra curand a sosit.

Sedeam la o masa cu prietenii mei,
Cand bate la usa un jalnic ovrei.

“Tu stai – imi sopteste – cu prieteni la masa,
grecoaica ta insa-i cu altul la masa”,

Blesteme atuncea si aur i-am dat.
Un rob de credinta in graba-am chemat.

Sarii pe-un cal sprinten ce-n vant se avanta.
E moarta in mine iertarea cea blanda.

La usa grecoaicei mi-s ochii in ceata,
O grea ameteala in ghiare ma-nhata.

Ma-ndrept spre stiutul iubirii divan
Si vad cum grecoaica saruta-un armean.

Ma-ntunec la fata: scrasneste otelul!
Sa-si curme sarutul n-apuca miselul!

Ii calc in picioare cadavrul, privind
Nemernica fata ce tace palind.

Vad sange suvoaie curgand clocotit
E moarta grecoaica, iubire-a pierit.

Cu salul ei negru – in ganduri pierdut,
De sange eu spada mi-am sters-o tacut.

In Dunare – noaptea cand cade pe maluri –
Cadavrele robul le-arunca in valuri.

De-atuncea de ochii vrajiti nu-mi mai pasa,
De-atuncea n-am parte de-o noapte frumoasa.

La salul cel negru privesc ca nebun
Si-n tristul meu suflet durere adun.


(Alexandr Sergheevici Puskin)

Aduceri aminte...

Cand zarva zilei se preface-n soapte,
Si-n pietele, de liniste-acum pline,
Si-asterne umbra stravezia noapte,
Iar somnul cu rasplata trudei vine,
Atunci incepe truda mea si chinul,
Si ceasurile picura-n tacere:
In nemiscarea noptii simt veninul
Mustrarilor arzand pan'la durere.
In cugetul meu trist, noiam de vise,
Sfasietoare ganduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-si gheamul nesfarsit.
Si recitindu-mi viata mea in sila
Blestem si ma cutremur, plang amar,
Dar randurile triste de pe fila
Rasar prin panza lacrimilor iar.


* * * * * * * * *


Când glasul zilei pentru noi toti se trece
Si amuteste orasul vorbitor,
În umbre albastre-n pace rece
Adoarme ostenitul muncitor,
Atunci încep în pasnica tacere
A mea chinuitoare priveghere,
Caci noaptea arde-n mine vie
Mustrarea cugetului meu;
Îmi fierbe mintea mea cea slaba si învie
Un roi de gânduri negru, greu...
Aducerea aminte-mi desfasoara
Tot zapisul urâtei vietii mele,
Citindu-l cu necaz si pocainte grele,
Eu tremur blestemând viata mea amara
Si plâng amar s-amar ma jeluiesc,
Dar zapisul cel jalnic tot nu-l mai nimicesc.

(Alexandr Sergheevici Puskin)

"DOR"

Din acesta rece vale
De-as putea candva iesi
Sa-mi gasesc o alta cale,
Cat de fericit as fi!
Iata o colina verde,
Vesnic tanara de flori!
Într-acolo eu m-as pierde
De-as avea aripi sa zbor.

Suna-o dulce armonie,
Îngerii i-aud cantand
Si o boare lina-adie
Un balsam suav şi bland
Rodul aurit luceste
Prin umbritele poteci,
Floarea care-acolo creste
Nu e prada iernii reci.

Ce frumoasa e plimbarea
Pe sub cerul fara nor,
Sol cînd îti trimite zarea
Vantul înviorator!
Ci-n a raului manie
Muge rascolitul val
Ca aici sa ma retie,
Sufletul sa mi-l praval.

Vad plutind o luntre parca,
Dar luntrasii ei lipsesc.
Tu cuteaza şi te-mbarca!
Panzele se-nsufletesc.
Faureste-ti tu o soarta.
Nu te-ncrede-n zeii buni.
Doar minunea te mai poarta
Înspre tara de minuni.

(Friedrich von Schiller)