vineri, 15 ianuarie 2010

" A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată "




Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Bătrân,
Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună
Seara în jurul focului poezii -
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la st
âna lor câinii,
Plecau să se bat
ă cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între dou
ă primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţăriii Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri ad
ânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt ?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot număr
ând plopii luminii, ai dreptăţii,
ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.

( Marin Sorescu )


2 comentarii:

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.