miercuri, 24 decembrie 2008

MOS CRACIUN


Mos Craciun cu barba alba

Mos Craciun cu traista plina
Vechi stapân atât de darnic
Al copilariei mele

Azi la noi în sat te-asteapta
Toata casa cu lumina
Cu colinde si cu cântec
Si cu crai, cetati de stele.

Sa cobori si-n seara asta
Sol batrân de gânduri bune
Toti te-asteapta-n sat la mine,
Du-te, du-te, Mos Craciune!

De nu ti-o fi peste mâna
Treci si pe la casa noastra.
Tu, macar o raza-n suflet
Îi trimite pe fereastra.

( Octavian Goga)

luni, 22 decembrie 2008

Piatra intelepciunii



Un nebun pribeag cauta odata piatra intelepciunii, cu parul valvoi, innegrit, plin de praf, cu trupul sleit ca o umbra, cu buzele stranse ca portile inchise ale inimii sale si cu ochii aprinsi ca palpairea unui licurici ce-si cauta in noapte perechea.
Inaintea lui, oceanul fara margini fremata mugind. Flecarele valuri fara contenire vorbeau de comori ascunse in adancuri, luand in bataie de joc nestiinta care nu cunostea insemnatatea lor.
Poate ca acum nu mai avea nici o nadejde si totusi nu voia sa-si caute odihna, fara sa afle piatra a carei cautare era viata lui -
Si intocmai cum oceanul pe vecie si-arunca bratele spre cer cautand necuprinsul -
Si intocmai cum stelele alearga in cercuri, in cautarea tintei care niciodata nu poate fi atinsa -
Tocmai asa nebunul, pe tarmul singuratic, cu parul plin de praf si ars de soare, ratacea in cautarea pietrei intelepciunii.
Intr-o buna zi un copil din sat veni la dansul si-i puse intrebarea: "Spune-mi, oare unde ai putut afla acest lant de aur de la braul tau?"
Nebunul tresari - lantul ce adineauri era de fier era acum, in adevar, de aur; si nu era vis, dar el nu stia cand i se schimbase.
Uimit, isi dadea cu palma peste frunte - cand, o, cand, chiar fara s-o stie, isi atinsese telul?
Avea obiceiul sa ridice pietre si sa atinga lantul si sa le arunce apoi departe fara sa observe o schimbare in lant; astfel nebunul afla si pierdu piatra intelepciunii.
Soarele apunea in sfarsit, cerul era de aur.
Nebunul se intoarse pe urmele sale sa caute din nou comoara pierduta, sleit de puteri, cu trupul garbovit si cu inima-n praf, ca un arbore smuls din radacini.

Rabindranath Tagore

duminică, 21 decembrie 2008

joi, 18 decembrie 2008

Balcic... pelerinaj de inima
















Cand intri in Balcic si vezi orasul coborand in trepte printre muntii sai albi, ti se pare ca ai ajuns la Sinaia: o Sinaie de calcar, prabusindu-se-n mare. Poate ca si aceasta asemanare s-o fi atras pe regina Maria: a voit sa ridice aici un Peles al inimii ei. Orasul insusi pare ca inconjoara si astazi, sfios si supus, castelul reginei care l-a reinventat candva, intre razboaie. Ciudat este ca in gradina fastuoasa si gigantica a castelului toamna isi are legile ei proprii, altele decat cele ale orasului! Locul sta sub o cupola aparte de timp, un timp dirijat de duhul alb al reginei, intr-un fel misterios si ciudat. Pana si plantele cresc altfel aici! Vara s-a sfarsit de mult, Balcicul e plin de aurul toamnei, dar in gradina reginei, o horbota de trandafiri englezesti si de arbusti infloreste inca peste tot. Iar langa "Cuibul linistit" - straniul castel cu minaret - troneaza copacii orientali, cu petalele florilor lor purpurii. Alaturi, batranii smochini care inunda terasele suspendate ale Labirintului sunt si ei de-abia parguiti - pe cand in livezi, smochinele s-au cules de mult... Cred ca acelasi timp magnetic al locului m-a tintuit acolo si pe mine, mai bine de-o saptamana; si n-as mai fi plecat! Imi tineau de urat veveritele care mai aveau putin si sareau din pinii si chiparosii gradinii drept pe catargele vaselor ancorate in mare... Eram fericit! Acum 15 ani, cand mai fusesem aici, nu putusem sa vad palatul, caci era inchis. Intrase intr-o lunga perioada de refacere, care a tinut pana anul trecut. Iar cand in toamna aceasta l-am colindat pe indelete, intreg domeniul reginei Maria stralucea aproape ca-n vremea ei... Si la fel mi-a parut si Balcicul. Poate ca turismul, comertul si intrarea in Europa, dar si o anume magie binefacatoare si razbatatoare a locului - aproape ca au inchis rana Cadrilaterului. Si cred ca acum, regina Maria, de-acolo de undeva de Sus, unde si-a luat numai duhul, lasandu-si inima aici, in Balcicul ei iubit - se bucura in sfarsit, ocrotitoare... Tricolorul romanescIn urma cu 15 ani, cu greu gaseai in Balcicul, azi, bulgaresc, pe cineva care sa vorbeasca romaneste. Au fost, totusi, cativa batrani care ma abordau pe soptite, dupa cum tot pe soptite vorbeau si romaneste cu mine. Dar astazi... Astazi tot Balcicul vorbeste, sau macar rupe, pe romaneste! Romana a devenit aici limba comertului si a prieteniei, mai mult chiar decat engleza ori franceza. Pentru mine, schimbarea era uluitoare. Pe malul marii, in golful celebru, pictat de marii nostri artisti intre razboaie, patronii "tasnesc" din bistrourile si cafenelele lor, imediat ce-si dau seama ca esti roman; si incep sa-ti turuiasca intr-o romaneasca destul de buna, imbiindu-te cu meniurile lor scrise in romaneste.
Iar reclamele, anunturile, listele de bucate in romaneste au invadat intreg orasul. La fel ca si banii romanesti, care sunt bineveniti peste tot. Ii poti schimba oriunde sau poti plati in lei, aproape in orice restaurant. Chiar si tricolorul nostru flutura aproape peste tot! Il vezi deasupra intrarilor in restaurante, hoteluri si vile: un semn de pace si inchinare catre romanii care vin aici in numar coplesitor, chiar daca Balcicul nu prea are plaje. Caci pe noi ne cheama aici si istoria. Dar la Balcic am mai observat ceva. Treptat, mi-am dat seama ca aici este unul dintre putinele locuri din lume unde romanii sunt priviti, azi, ca niste occidentali. Asta, si pentru ca suntem mai bogati decat bulgarii si poate mai cheltuitori decat ei, ca niste latini ce-si respecta sorgintea fierbinte.Intr-una din zilele senine de acolo, am trait si o intamplare aparte. Ma plimbam ca de-obicei prin gradina nesfarsita a reginei, cand am vazut un bulgar tanar care incerca sa-si castige painea cantand la xilofon. I-am dat cateva leva fara sa rostesc un cuvant si el m-a intrebat brusc daca nu sunt roman. Si a inceput imediat sa imi cante pe indelete si mergand fericit in urma mea - "Ciocarlia". Si "Ciocarlia" a rasunat la marginea marii, in parcul reginei Maria, in aplauzele surprinzatoare ale unei multimi de vizitatori straini, care s-au oprit toti, ca la un semn! Asa ca, in toamna asta, la Balcic m-am simtit ca acasa. Un acasa unde lumina reginei Maria a renascut. Semne si mistere la Palatul regalDupa ce mergi o vreme prin parcul reginei Maria, ai senzatia ca te plimbi usurel printr-un poem; sau poate printr-un psalm... Este o feerie in piatra - cascade, flori, rauri si copaci, toate oglindite in mare, pe care regina insasi a imaginat-o si a ridicat-o pe niste hatisuri si grohotisuri de 30 de hectare. Ca sa isi construiasca locul dupa forta visului ei, ea a fost ajutata de Jules Janin, gradinarul ei credincios.
Care a fost si gradinarul parcurilor imperiale din Sankt Petersburgul ultimului tar, Nicolae al II-lea, unchiul ei. Regina si-a impartit domeniul in nenumarate gradini si alei, pe care le-a botezat cu nume ce intaresc starea de poem a fapturii sale: "fantana de argint", "templul apei", "gradina valului albastru", "aleea vinului" si "aleea secolelor", "gradina Divina", "gradina Ghetsimani"... La constructia lor si a tuturor celor 12 vile imprastiate printre brazi si arborii exotici, regina a pus sa fie folosita o piatra speciala adusa din Creta: pentru ca e tot asa de alba ca si calcarul muntilor care dau si azi lumina aceea de rai, incredibila, a oraselului ei drag. Asa de intensa este impresia pe care parcul reginei Maria o lasa vizitatorului, incat chiar si azi, dupa atata timp, este considerat al doilea ca importanta in Europa. Printre terase, labirinturi si coloane, gradina e impanata cu cruci uriase de piatra si cu tot soiul de semne ocrotitoare si misterioase: odalisce avand chipul reginei sau izvoare despre care se spune ca-s tamaduitoare si sfintite. Misterios pare si mormantul simbolic pe care regina si l-a construit chiar deasupra "Cuibului linistit". Langa el, crucea de piatra uriasa si veche, cu incrustatii slavone si semne solare, are un brat usor ciuntit; dupa cedarea Cadrilaterului, a fost singura cruce schingiuita din tot domeniul regal! Mai jos, cu fata spre mare, nu departe de zona numita "gradina lui Alexandru", sta tronul florentin al reginei, din marmura, cu capete de lei. La fel ca si crucea reginei, tronul a avut si el dusmani: dupa 1940, a fost luat, si multa vreme s-a crezut ca a disparut definitiv. Acum 10 ani, exact cand se implineau 60 de ani de la moartea reginei Maria, cu tronul ei s-a intamplat un miracol. Copacul urias si batran care-l umbrea inca din vremea ei s-a prabusit. Dar poate ca regina veghea, caci sfidand inexplicabil gravitatia, copacul nu a atins tronul, care a ramas cu splendoarea-i intacta. Si "pare ca-si asteapta regina si-acum", au scris alaturi, cu neasteptata piosenie, bulgarii. Or fi inteles si ei, in sfarsit, ca povestea netrucata si coplesitoare a reginei Romaniei Mari atrage turistii din lumea intreaga! Aceeasi atitudine respectuoasa o regasesti si in "Cuibul linistit", micul castel al reginei: mobilele ei au reaparut (cele mai multe dintre ele) si, la fel, poate fi admirata faimoasa cada de marmura a reginei. Iar fotografiile Mariei tapeteaza peretii palatului sau, ca un leitmotiv tulburator. La fel ca Palatul, intreg domeniul regal e impanzit cu inscriptii in patru limbi (dintre care una in romana, cu tricolor!); sunt fragmente din viata Mariei si confesiuni ale ei, care insotesc drumul vizitatorului spre universul ei magic. Dar daca ii intrebi si pe ei, localnicii iti vor spune ca dincolo de toate aceste semne mai usor de vazut, palatul ascunde inca multe mistere. Sunt poate mesaje ezoterice, gandite de regina Maria impreuna cu arhitectii si gradinarii ei si lasate la indemana oricui, prin parcul urias -, dar care azi si-au pierdut intelesul. Si stau incifrate in forma si proportiile numeroaselor gradini. Sau poate pe undeva, in spatiul aburos, construit cu atata stiinta, dintre mormantul reginei, Labirint si Palatul regal... Si, desi parea imposibil, as fi vrut sa agat si eu macar una din enigmele care zaceau printre smochini si printre lespezile din piatra de Creta ale uriasului domeniu regal. Dar cine stie, cu putin noroc...80 de ani printre floriPoate ca tot un semn al reginei a fost si intalnirea mea cu Radka Uzunova! Pe Radka am cunoscut-o intr-una dintre gradinile regale, numita de regina Maria "gradina Ghetsimani" - dupa gradina Ierusalimului, unde e inmormantata Maica Domnului. Radka era o femeie simpla, intre doua varste, frumoasa candva; avea niste ochi slavi, albastri si grei. Cand am remarcat-o, era imbracata elegant, dar tocmai asta mi s-a parut bizar la ea: in tinuta asta, se tot apleca asupra florilor de toamna, mai vorbindu-le, mai smulgandu-le vreo petala uscata... Dupa ce si-a dat seama ca o priveam insistent si in tacere, Radka s-a apropiat de mine si mi s-a adresat direct intr-o romaneasca stalcita. Avea si ea aceeasi "intuitie infailibila la romani", pe care multi bulgari par s-o fi dobandit de la o vreme. Pe urma, incet, incet a inceput sa-mi destainuie crampeie din viata ei: intamplari si adevaruri simple si tulburatoare. Si acolo, in gradina Ghetsimani, ne-am inteles aproape perfect, intr-un amestec greu de redat, de romana si rusa. Mai intai, Radka mi-a povestit ca ea era a treia generatie dintr-o spita de gradinari care au lucrat neintrerupt la Palat, inca din vremea reginei.
Ii placea asa de mult Radkai meseria asta a ei de gradinareasa, incat nici in timpul ei liber nu se putea abtine sa nu mai treaca pe-aici: sa-si mai vada "copiii" - cum le spunea ea plantelor. Chiar daca Radka avea nume bulgaresc, bunicul ei fusese roman, "roman din Vlasca" - mi-a spus ea. Il chema Gheorghe Arnautu si a fost primul gradinar regal al familiei. Se insurase intre razboaie aici, la Balcic, cu o bulgaroaica, si asa s-a nascut Paraskeva, mama Radkai. Care s-a considerat, la randul ei, toata viata, romanca. "Si la fel ma consider si eu" - imi spune zambind Radka, dupa care isi continua povestea. Atunci, intre razboaie, bunicul ei a fost mana dreapta a lui Janin, gradinarul iubit al reginei. Inca mai traia regina, cand pe Paraskeva taica-su o lua cu el la Palat, desi avea doar cativa anisori: "sa prinda de mica arta asta grea a gradinaritului la case mari" - zicea Gheorghe. Si Janin - de parca ar fi stiut ca, in curand, timpul nu va mai avea rabdare cu mirificul domeniu regal romanesc - i-a aratat micutei Paraskeva, asa cum ii aratase tatalui ei, cateva secrete grele din mestesugul inalt al gradinaritului. Le deprinsese Janin pe la curtea tarilor Rusiei, dar si aici, la Balcic, langa "sfanta regina Maria a noastra" - cum ii spune si acum Radka. Pe urma, cand Cadrilaterul s-a cedat si trupele bulgaresti au intrat in oras, Gheorghe Arnautu n-a vrut sa plece in tara: "A vrut sa ramana aici cu orice pret, sa aiba grija de gradinile reginei lui, ca sa nu se aleaga praful de ele. Janin murise de cativa ani, putin inaintea reginei. Iar bulgarii l-au pastrat pe Gheorghe in functie, chiar daca era din personalul "periculos", al reginei romanilor". La castel incepusera jafurile, iar de flori si de copaci nu s-a mai grijit o vreme nimeni, asa ca multe s-au uscat si li s-a pierdut soiul. "Uite, aici, in gradina Ghetsimani, pe vremea reginei, de-a lungul aleii asteia lungi, explodau primavara mii si mii de lalele negre ca antracitul, un soi foarte rar - nu mai exista azi prin partile astea de lume, cu puritatea aia intensa a negrului, poate doar in Olanda, si-acolo-s tare scumpe.
Iar atunci, dupa 1940, astia le-au lasat sa se prapadeasca!", suspina Radka. "Pe urma, dupa ce m-am nascut eu, mama a hotarat ca trebuie sa continui traditia familiei de gradinari pe domeniul regal. Desi parte din arta asta veche, imperiala, a florilor, am mai pierdut-o si noi, pentru ca bunicul a murit tanar, iar mama era prea mica sa tina minte tot ce o invatase maestrul Janin. Dar intre timp, am invatat altele. Si uite asa, draga domnule, au trecut 80 de ani si noi, de trei generatii, n-am iesit aproape deloc din gradina castelului! Am stat tot printre flori, ca sa pastram neciobit visul reginei Maria. Asta a fost viata noastra". Povestile Radkai despre "copiii" ei cu petale m-au tinut captiv multa vreme. Stia amanunte nemasurate despre florilele, culorile si parfumurile din orisice colt al gradinii uriase. Dar acum asfintise, si eu voiam mai mult! Speram sa-mi lumineze putin si din misterele incifrate pe domeniul regal. La urma urmelor, ea chiar ar fi putut sti ceva. Cand, in sfarsit, am indraznit s-o intreb, Radka a tacut ingandurata, un timp. Si cand a inceput sa-mi vorbeasca, s-a intamplat ceva incredibil: romaneasca ei devenise brusc foarte buna! A fost poate emotia, ori vreun atavism, nu-mi explic nici pana azi. "Acuma, sigur ca bunicu' Gheorghe o mai fi prins el, pe vremea reginei noastre, mai multe decat arta gradinaritului", a inceput Radka. "I s-au spus si lui din secretele cele vechi. Reginei Maria ii placea mult sa faca tot soiul de calcule cabalistice si biblice, pe care chiar a voit sa le inchida apoi in gradinile ei - si nu erau taine rele! Si poate ca nici mama mea nu o fi uitat chiar tot, asa cum v-am zis mai devreme. Si, tot asa, o mai fi ajuns ceva si pana la mine... Dar daca noi nu ne-am miscat din gradina asta 80 de ani, am facut-o si ca sa pazim secretele vechi, raspandite printre flori. Caci nu toate tainele sunt facute sa fie cunoscute!", spune ea cu blandete.M-am despartit cu greu de Radka Uzunova, gradinareasa cu suflet romanesc si gardiana la mistere. Mi-a promis ca poate vom sta mai mult de vorba altadata: "Cand te vei lega mai bine de Balcic", a incheiat zambind. Eeei, dar timpul era scurt, si eu n-am mai apucat sa-i explic ca, de fapt, eram legat de Balcic mult mai tare decat credea ea. Si ca vazusem Orasul Alb de mii de ori, cu mult inainte de a ajunge la el...Amintirea infrigurata a unei romanteCand eram copil, unele dintre cele mai dragi povesti ale mele erau acelea despre Orasul cel Alb de pe Coasta de Argint; chiar si numele si-mi suna de basm. Mi le spunea bunica din partea mamei, care imi istorisea intruna despre Balcicul de-altadat', unde ea se ducea in fiecare vara, inainte de razboi, cu bunicul si cu mama, care pe atunci era doar o fetita cu multe funde albe de matase in par.
Si bunica imi povestea despre "sfanta regina", care era in ultimii ani ai vietii ei, dar era tot frumoasa, "parca era o regina antica", asa cum aparea la marginea gradinilor ei imbracata in rochii lungi, vaporoase si drapate. Iar pe cap purta o toca - si bunica imi explica pe indelete ce inseamna toate accesoriile astea, ba chiar mi le desena, ca sa mi-o inchipui si mai bine pe regina. "Pe atunci, Balcicul avea o singura plaja, cea de la Palatul regal, asa ca o vedeam des pe regina noastra", isi amintea bunica. "Si regina cobora aproape in fiecare zi pe faleza de promenada si se plimba printre noi fara nici o escorta, joviala si maiestuoasa, sub o umbrela. Si cand o vedeam asa, la doi pasi, ni se lumina ziua, caci era foarte iubita, o iubeam toti!". Iar pentru mine, copil, cand vedeam ca se apropie seara, devenise deja un ritual: "Mai spune de regina, bunica!", o indemnam. Si povestile ei se tineau lant. "Ehe, timpuri ca la Balcic, baiete, n-or sa mai aiba romanii prea curand, iar cine le-a apucat nu le va uita niciodata. Vremuri de aur, asa sa stii", imi spunea. Pe langa povestile bunicii, a mai fost ceva care m-a legat extrem de puternic de Balcic - dar fara ca sa stiu multa vreme, cum si de ce. Ma legase pe o cale insinuata, gingasa. A fost un adevar ascuns si intens, pandind din spatele unei romante nostalgice, care mi-a fermecat si mi-a dominat copilaria. "A plecat un tren din gara", se numea romanta asta. Bunica, tot ea, mi-a cantat-o cu o dulce obstinatie, dar si la rugamintile mele neobosite, aproape toata copilaria mea. Seara de seara, imi susura la ureche, inainte de culcare: "A plecat un tren din gara si cu el iubirea mea,/ cui voi spune-n asta seara, somn usor cand s-o culca?!". Romanta asta a fost, cu adevarat, cantecul meu de leagan. O alegere cumva comica, pentru un copil. Si abia cu putin inainte de a muri, mi-a marturisit bunica ce o lega atata de cantecul acesta (eu eram de-acum un adolescent visator si viforos). Anume, ca in 1939, la Balcic, romanta asta, cu cuvintele ei neguros premonitorii, fusese ultimul slagar al tihnei si al pacii romanilor. A fost un cantec de lebada care a rasunat acolo toata vara, cantat la radio ori reluat cu o stranie indarjire de tarafurile din carciumioarele cochete ale Golfului. Regina Maria, Ingerul norocos al Romaniei Mari, murise de un an, dar inima ei era ingropata acolo, pe malul marii, la Stella Maris, dar parea ca nimic rau nu ni se putea intampla. Bunica ascultase fericita acel cantec nostalgic, scaldata in lumina incredibila a Orasului Alb, fara sa banuiasca incercarile ce-i asteptau pe romani, in mai putin de un an de zile, culminand cu pierderea Balcicului, al acelui taram al fericirii si gratiei. "Pe urma, era aproape de jumatatea lui septembrie 1940", si-a continuat bunica marturisirea-i tarzie. "Auzisem ca incep sa soseasca si la Bucuresti trenuri cu refugiati din Cadrilaterul cedat.
Si m-am repezit la gara. Aveam prieteni acolo, familii care isi vandusera tot ca sa se aseze in raiul acela mic de pe Coasta de Argint, rai ce paruse fara sfarsit. Am asteptat mult, era haos, trenurile intarziau, se facuse aproape dimineata. Si cand, in sfarsit, am zarit primul tren, mi-am amintit brusc cuvintele romantei de cu-o vara inainte: "Din tot ce-a fost candva iubire, un vis frumos, atata a ramas... M-au prins zorile plangand pe un trist peron de gara"... Asta era si-n inimile miilor de dezradacinati care lasau Balcicul in urma, si asta era si-n inima mea; si am inceput sa plang fara sir. Intre timp, trenul se apropia cu locomotiva pufnind fara zgomot, domoala", a continuat bunica - "si atunci am trait ceva si mai greu de explicat. Pe acoperisul trenului, catarat printre refugiatii speriati - am zarit un Inger gigantic... Si Ingerul sufla in trompeta lui romanta asta, devenita apocaliptica! Caci anunta sfarsitul starii noastre de libertate tihnita si prospera. Eei, astea au fost in toamna neagra a lui 1940, dar sa stii ca romanta tie ti-am cantat-o cu mare drag, caci niciodata n-am fost mai fericita ca in verile acelea de la Balcic. Iar fericirea aceea am vrut sa ti-o ursesc si tie!", a incheiat bunica. Poate si pentru ca asa imi menise ea, indata dupa '90, Balcicul a fost primul loc din afara Romaniei pe care mi-am dorit sa-l vad neintarziat. Trebuia sa reiau, ca pe o delicata mostenire, un vechi pelerinaj de inima. Intr-un loc despre care o inscriptie gravata in 1939, in amintirea sfintei regine, pe o medalie de argint foarte rara, te avertizeaza lapidar, cu neinchisa nostalgie: "In Balcic, pe Coasta de Argint, vegheaza inima de aur - Stella Maris"...

Text: Valentin Iacob
(Revista Formula AS nr. 844 / 2008)

Fotografii: Valentin Busuioc


duminică, 14 decembrie 2008

" Nu-i lumina nicari..."





Ultimul om al Ghertrudei

„Nu-i lumina nicari / Or murit toţi oamenii.” Versurile culese de impresionantul Grigore Lese ma urmaresc neincetat de cand am fost să il fotografiem pe ultimul sas din Gherdeal. De la disperare la admiratie, de la duiosie la consternare, tristete, demnitate şi revolta, am trecut prin toate aceste stari de cand l-am întalnit pe Helmuth. Deplasarea la poalele Carpatilor, pentru a fotografia declinul total al unei lumi, a fost pentru mine în întregime o calatorie initiatica.

Poveste din tren

Nu m-am simtit niciodata foarte mult sas, desi nici prea roman nu cred ca sunt. Probabil e ceea ce simte orice corcitura. Dezintegrarea satelor sasesti si a populatiei care nu in urma cu multi ani ocupa Valea Hârtibaciului a ramas totusi un subiect sensibil pentru mine, deoarece bunicii şi tatal meu provin dintr-una dintre cele mai frumoase asezari din zona, din Alţâna. Nu avea cum sa nu ma atraga povestea istorisita de fostul meu coleg de presa, Zoltán Pengő: într-o calatorie recenta cu trenul, o prietena intalnita intamplator îi povestise că undeva langa Sibiu, la poalele Carpaţilor, exista un sat minunat, în care nu mai traieste nimeni, cu exceptia unui singur om. Ultimul sas. Suna incredibil, asa ca dupa cateva zile in care am planuit intreaga calatorie, am purces la drum insotit de colegul meu, Robert. Din Cluj l-am cules şi pe Zoli, a carui curiozitate il atragea ca un magnet spre Gherdeal (în germana Gürteln), cum se numeşte satul.

În recunoaştere

Ajunsi în Sibiu, am decis sa mergem in recunoastere pana la locatie, pentru a putea fi siguri ca a doua zi dis-de-dimineata ajungem in locul potrivit. Drumul pană la Gherdeal a fost insa mult mai dificil decat ne-am imaginat. Spre deosebire de satele aflate la drum, cum sunt Hosman, Alţâna sau Nocrich, Gherdealul e total izolat. Ca să ajungi acolo, trebuie sa te abati de la drumul principal, să treci prin Marpod, Chirpăr, Şomartin şi Bruiu. Drumul e infernal, pe alocuri aproape impracticabil. Înainte de Bruiu, am trecut printr-o padure care parea fara sfarsit in intunericul care se lasa tot mai rapid. Localitatile ne ingheţau sangele in vine. Totul era negru. Din cand in cand, in fata cate unei case aparea cate un tigan. Jumatate din case erau in ruina, cu acoperisurile prabusite si zidurile crapate. Frigul de afara patrundea parca tot mai intens si in sufletele noastre. La 3 kilometri de Gherdeal, oprim langa o caruta care vine din contrasens. În ea, cinci tigani. Nu vedem prea bine in intuneric. Auzim doar o voce: „La mine ati venit, nu-i asa? Pe mine ma cautati. Vezi ca pe mine ma cauta.” Distingem o figura de om care parca nu se potriveste cu ceilalti calatori din caruta, dar nu apucam sa reactionam, ca atelajul se pune în miscare. Ne continuam drumul si ajungem pe un deal. În vale se distinge Gherdealul. O singura lumina arde in tot satul. În rest, bezna. Ni se face parca mai frig. Ajunsi in sat, incercam sa ne plimbam putin in recunoastere, dar e deja prea intuneric, iar pe strazi intalnim doar caini rataciti. Decidem sa ne intoarcem in Sibiu cu ganduri mari pentru a doua zi dimineata.

Nu exista accidente

Urasc sa ma trezesc dimineata. Ca sa ai insa premisele unei expeditii foto reusite, trezirea cat mai devreme e obligatorie. Ne ridicam cu greu din paturile calde si, dupa ce infulecam ceva si bem o cafea, ne incarcam aparatele in masina. Robi porneste motorul, cand auzim surpriza: cureaua alternatorului e rupta. Vestea imi provoaca disperare pe loc. Un cer foarte promitator si o locatie incredibila mi s-au parut brusc indepartate. Ma uit la Zoli si in ochii lui de buddhist nu citesc nicio urma de neincredere. E ca o stancă. Îmi spun in gand ca asa trebuia sa fie si incerc sa gandesc pozitiv. Cautam un service auto, iar acolo ne trasneste vestea ca alternatorul trebuie inlocuit. Toata tarasenia a durat cam trei ore, timp în care lumina noastra de dimineata s-a dus de mult. Cand inca ne ocupam de masina, Călin, prietenul meu din Sibiu, ma suna şi imi spune ca nu s-a mai dus la serviciu, din cauza unui inceput de raceala... Cand aude ce s-a intamplat, se ofera pe loc sa ne duca el. Nu putea sa imi faca o bucurie mai mare, mai ales ca stiam ca are jeep. Dupa ce ne culege si afla despre ce e vorba, imi spune ca are in masina si cantecul care s-ar potrivi pentru excursie: “ Nu-i lumina nicari/ O murit tati oamenii/ Numa’ la mandruta mea/ Arde lampa ca si-o stea/ Si-atata m-oi duce-n noapte/ Pan’ m-oi intalni cu moartea/ Sa ma puie-n coparseu/ La un loc cu Dumnezeu/ Coparseu cu scanduri late/ Unde moartea nu strabata/ Coparseu cu scanduri ude/ Unde moartea nu patrunde.” Cu greu imi stapanesc emotiile si in minte imi vin cuvintele unui intelept deghizat in personaj de desen animat: “There are no accidents”. Inteleg acum de ce a trebuit sa se strice masina noastra si de ce trebuie sa mergem cu Calin. Rolul lui se va dovedi crucial in calatorie. Zambesc stramb din cauza senzatiilor care ma incearca si pornim la drum.

Helmuth Onghert

Desi nu am reusit sa pornim la prima ora, vremea tine cu noi. Cand ploua, cand e soare, dar nori incredibili brazdeaza in permanenta cerul de un albastru inchis de toamna. Povestim cu Calin despre satele nemtesti, despre o comunitate cu traditii, cu obiceiuri si caracteristici incredibile, muribunda acum. Imi spune ca in urma cu cateva saptamani l-au ingropat pe ultimul sas din Sura Mica. Greutatea subiectului imi apasa parca tot mai tare pe umeri, dar incerc sa ma detasez. In apropiere de Gherdeal, ne oprim pe deal ca sa fotografiem o panorama. In urma cu 700 de ani, o femeie puternica pe nume Ghertrude (de unde si denumirea localitatii) si-a condus o parte din comunitatea de sasi stabilita in satul Cunta in urma unor discutii legate de impartirea pamantului in acest loc izolat, dar splendid in mijlocul salbaticiei care il inconjoara. Dupa cateva cadre, coboram in sat. Pe ulita principala, nimeni.Un caine si o pisica. Ambii dorm de parca suntem fantome,de parca suntem invizibili. Chiar cand ma apropii de caine pentru a-l prinde in imagine, acesta nu reactioneaza. Atat de putina lume a vazut in viata lui, incat pentru el nu putem fi reali. Ne continuam plimbarea si linistea satului mi se pare tot mai incredibila. Daca nu ar fi zidurile scorojite, ai putea jura ca toti oamenii din sat sunt undeva la munca campului sau au fost toti rapiti de extraterestrii. Merii din fata caselor sunt insa neculesi si cu crengile aplecate sub greutatea fructelor. O cladire ne priveste cu ochi mari si surprinsi: “Ce cautati in acest loc uitat de lume?” Mai mergem cateva zeci de metri, iar in departare, in capatul strazii, zarim o aratare care se indreapta clatinandu-se incet inspre noi. Calin o ia in fata si-l aud vorbind. E Helmuth, Helmuth Onghert, ultimul sas din Gherdeal, ultimul soldat al Ghertrudei.

Solitudine si adevar

Hainele murdare si rupte atarna pe el. In mana duce o punga colorata si o sticla de plastic plina cu rachiu tulbure. Imaginea ma izbeste. A ajuns tot ceea ce sasii dispretuiau. E murdar, neingrijit, usor ametit si singur. Doar ochii de un albastru incredibil intr-o discrepanta totala cu tabloul general pe care il ofera. Ferestrele sufletului sau sunt inca limpezi, fara nici o urma de praf. Calin isi intra in rolul pentru care mi-am dat seama ca a venit si incepe un dialog incredibil de colorat si viu cu Helmuth. Eu si cu Robert ne putem concentra in liniste sa il fotografiem. Ca si pentru cainele din mijlocul satului, cei care il fotografiaza nu exista. Exista doar partenerul de dialog, Calin. Ii povesteste ca a avut cinci neveste, ca are doua fete, ca a lucrat multi ani in Sibiu, ca muncitor. Calin il intreaba ce mananca. Raspunsul ne lasa perplecsi: “Nuci si mere. Si asta”, aratand inspre sticla de rachiu. Nu ne vine sa credem, asa ca insista ca nucile sunt extrem de hranitoare. Ne ducem la caminul cultural, care e in ruina. E revoltat ca nimeni nu mai face nimic pentru satele sasesti. Mai povestim putin cu el, apoi dupa o lupta interioara vizibila, ne invita la el acasa: “Va rog sa nu ma judecati. Sunt singur de multi ani” Adevarul nu poate fi rostit decat de oamenii solitari. In timp ce ne indreptam incet spre casa lui, Helmuth ne spune ca official nu mai exista. De cinci ani nu mai are buletin, iar putinele lui contacte cu oamenii se limiteaza la rarele vizite in satul din apropiere, in Bruiu. Spre deosebire de restul civilizatiei, Helmuth stie ca nu exista, nu a existat si nu va exista. E singurul. Restul sunt nemuritori. Singuratatea nu il apasa, dimpotriva, o priveste in fata cu o seninatate care ma bulverseaza. Din cand in cand, tiganii vin in sat si merge cu ei la tiganci. Nu se ascunde, dar nici nu se lauda. E un fapt; de neimaginat pentru comunitatea sasilor de acum 20 de ani, dar Helmuth a trecut de mult granitele fixatiilor sasesti. E precum Zorba; viata nu are cum sa existe in absenta bucuriilor aduse de femei, chiar daca doar pentru cateva momente. Poarta casei se deschide dupa un mecanism numai de el stiut. Inauntru ne intampina haosul care insa pe Helmuth pare ca nu il atinge. Sasii nu ar fi inteles asa ceva. In acelasi timp, pentru Helmuth nu mai exista nici viitor, nici trecut. Locuieste in bucatarie, un spatiu devenit intre timp si dormitor. O chilie in care incape o masa si un pat. Are omul nevoie de mai mult? Doarme doar pana la ora 1 noaptea, iar apoi asculta radioul pana in zori. In Germania nu a vrut sa emigreze odata cu toti consatenii lui, din mandrie. “Ce sa fac eu acolo? Sa imi spuna ca sunt tigan, cum i s-a intamplat varului meu? Sa traiesc mai bine acolo, nefericit?” Ma gandeam cum poate sa traiasca singur si in acelasi timp impacat. Era peste intelegerea mea. Dar apoi i-am privit ochii si decizia lui mi s-a parut instantaneu cea mai buna si cea mai demna. L-am invidiat. Stiu din contacte directe ca sasii care au ales sa emigreze, mai ales cei trecuti de o anumita varsta, traiau o drama in Germania. Nu se simt acasa, dar nici sa se intoarca nu mai pot si traiesc astfel drama copacilor dezradacinati.

Dumnezeu surade

Gherdeal e lumea intreaga locuita de un singur om. Helmuth nu mai asteapta sfarsitul lumii, el il traieste si o face cu o naturalete care celor mai multi li s-ar parea vecina cu nebunia. Apocalipsa nu ar avea cu ce sa il mai afecteze. Dupa cateva ore coplesitoare, vrem sa ne luam ramas bun, dar Helmuth nu ne lasa sa plecam pana nu ne pune in masina doua lazi de mere si pere. Nu are nimic, dar imparte totul cu noi. Imi aduc aminte de cuvintele lui Kahlil Gibran din “Profetul”: “Sunt, apoi, altii care, putin avand, dau totul/ Acestia cred in viata si in marinimia vietii, iar sacul lor nu-i niciodata gol. /Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este rasplata cea mare. /Dar sunt si din cei ce dau fara a simti nici durere, nici bucurie, necunoscandu-si virtutile. Ei sunt asemenea mirtului din vale, care isi raspandeste parfumul in spatiu. / Prin mainile unor asemenea fapturi vorbeste Dumnezeu si dindaratul ochilor acestora El surade pamantului.” Herlmuth face parte din aceasta categorie de fapturi translucide, in ciuda hainelor sarace si a singuratatii. Cand sa urcam in masina, ne intreaba cu fereala daca il putem duce pana in Bruiu, satul din imediata apropiere. Pe drum, Calin il intreaba daca mai stie germana. Helmuth ma priveste in acel moment si ma intreaba in germana de ce sunt suparat. Ceilalti nu inteleg. Coplesit, ii spun ca nu sunt suparat, doar ingandurat. Rade, iar in rasul lui aud totii sasii care nu mai sunt sasi, toti sasii care au disparut ca un parfum care se pierde in vantul rece al serii. Oprim masina in Bruiu. Helmuth coboara razand in continuare, iar inainte sa inchida usa imi spune in germana: “Sa mai veniti pe aici. Eu oricum sunt deja dus…”
Text: Harris Wallmen
Foto: Harris Wallmen & Ferenczi Mark Robert
(Revista PHOTO MAGAZINE Nr. 39 noiembrie2008)

vineri, 5 decembrie 2008

De Mos Nicolae...



De-i bunic sau de-i şcolar

Toţi aşteaptă al său dar
Zbor de pasăre să fie?
Curcubeul să-i mângâie?
O bomboană să găsească?
Poate-o mantie regească?
În pantofi şi în ghetuţe,
Pe sub pernă-n cizmuliţe,
Moşu-ţi lasă de eşti bun…
Ce anume? Nu îţi spun…
O surpriză-n bucurie
Căutătorului să-i fie…
De găseşte-un beţişor
E c-al mamei puişor
Nu a fost tocmai cuminte
Şi-l învaţă Moşu’ minte
Să se străduiască,
Mai mult să muncească,
Să înveţe a dărui
Ce-i mai bun de la copii:
Cuminţenie, ascultare
Până când se face mare
Şi-o să vadă atunci, pe dat,
Moşu’ bun ce i-a lăsat:
Beţişorul fermecat!

(Silvia Miler)


luni, 1 decembrie 2008

" Un pic rosiatic, emotiv se pare, nu ştia cum să plece fără să deranjeze..."










Se aşternea uşor
leneş şi trist că noaptea îl ucide iar
un pic roşiatic emotiv se pare
nu ştia cum să plece fără să deranjeze
tinerii veneau special pe acoperişuri
spre a-şi încălzi cerurile cu seninul lui
iar el nu făcea altceva în fiecare seară decât
să le mulţumească sfios şi să se piardă în întuneric

Clipind încă o dată din ochiul care-i mai rămăsese-n afară
şi-a lăsat lacrima să se rostogolească în noapte
cu speranţa că va exista mereu un mâine
care să-i zâmbească şugubăţ de după vreun munte
din întinsul câmpiilor sau din valuri

Cât dormi
împrumută-i din lumina ta
celei ce e sufletului nopţii
stăpână.

(Daniel Puia-Dumitrescu)

duminică, 23 noiembrie 2008

MUZEUL SATULUI DIN GALATI













Joi, 20 noiembrie 2008, a fost inaugurat Muzeul Satului din Galati.
Investitia totala a fost de 339.981 euro, din care 300.000 de euro au reprezentat grantul acordat de Uniunea Europeana prin Programul de Vecinatate Romania-Republica Moldova 2004-2006 Phare CBC 2004, iar diferenta a fost suportata de Consiliul Judetean Galati.
Muzeul Satului a fost amenajat in Padurea Garboavele din municipiul Galati.
"Muzeul Satului nu a fost deschis si publicului, vizitatorii urmand sa aiba acces in luna decembrie, dupa ce muzeul va fi predat Centrului Cultural Dunarea de Jos", a spus reprezentantul Directiei de Dezvoltare a Consiliului Judetean.

Deoarece am citit in presa locala si am vazut/auzit foarte multe emisiuni de stiri referitoare la acest evenimet ne-am hotarat ca astazi, duminica (23 noiembrie2008) sa mergem sa aruncam o privire.
Nu stiu daca in prezentarile pe care le-am vazut/auzit despre inaugurarea acestui muzeu s-a spus ca nu e deschis publicului... sau poate s-a spus si n-am fost noi atenti. Cert e ca ajunsi acolo am fost foarte dezamagiti ca nu putem intra sa vizitam.
Vreau sa va spun ca erau foarte multi oameni care faceau cale intoarsa de la portile inchise si erau la fel de dezamagiti ca si noi.
Ajungand acasa am dat cautare pe Google si am gasit intr-un articol cateva informatii pe care le-am scris un pic mai sus.
N-am plecat de-acolo pana n-am dat roata gardului, am facut fotografii (prin ochiurile gardului); o parte dintre ele vi le dau si voua spre vizionare. Sper sa va placa!
Pare un loc frumos, linistit in care sunt sigura ca ne vom simti bine, ne vom incarca sufletele de bucurie si ochii de frumos.