sâmbătă, 28 februarie 2009

DIN FEREASTRA CLIPEI...


























Lumea vazuta prin ochii batranului castel Bran....

miercuri, 25 februarie 2009

" Iubirea ei a fost pentru mine ca o scandura in mijlocul oceanului... "



- Ce mai face Johnny Raducanu?
- Sunt singur acum! Nu m-am gandit sa am copii, la tinerete, nu-mi statea capul la asta. Tineretea inseamna mult entuziasm amestecat cu ceva prostie, ceva lipsa de tact si chiar lipsa de directie.Stii? Nici cu cine sa ma cert nu mai am!...
- Cum poti sa treci peste o despartire de un prieten drag? Peste o mare iubire, cum a fost aceea care v-a legat de d-na Geta Costin?
- Nu poti sa treci! Cand esti tanar, poti sa uiti pentru o clipa, pentru ca ai tineretea si focul care ard in tine. Dar apoi, cand iti reamintesti, e si mai dramatic. Nu poti sa te amagesti cu nimic. Imi revad in minte galeria prietenilor pierduti, ei tineri si gloriosi, eu batran si singur, si imi e tare dor de ei. Dar dintre toti, Geta Costin imi lipseste cel mai tare, si nu am cu cine s-o inlocuiesc. A plecat dincolo acum un an, inaintea Craciunului, si de atunci nu prea mai am chef de nimic. Am trecut prin multe episoade grele in viata mea, dar moartea ei nu se compara, ca intensitate a suferintei, cu nimic. Aproape cincizeci de ani am fost impreuna, cincisprezece ani ca sot si sotie, iar apoi ca foarte buni prieteni. Tot ce stiu am invatat de la ea. Si chiar daca n-am fost un invatacel prea bun, ba chiar unul din cei mai prosti, tot am invatat ceva. De la ea am invatat sa discern ce e rau si ce e mai bun. Nu stiu daca am fost indeajuns de recunoscator pentru asta. Si nici regretele nu-si au rostul. Mi-as da un pumn in cap, dar asta nu rezolva nimic. A fost de o toleranta si de o generozitate magnifica, indurandu-mi capriciile, nu ca pe o povara, ci ca pe un dat de la Dumnezeu. Si-a facut o datorie din a ma forma, din a-mi organiza mintea, din a ma face util si placut in societate. Asa mi s-a mai ascutit si mie spiritul. Uite, acolo, pe pian, o poza in care dansam cu ea. E de acum zece ani. A suferit mult. In ultimele luni, chiar il certa usor pe Dumnezeu, zicandu-i: "Dumneata nu vezi ca m-ai bagat intr-o agonie care dureaza de prea mult? Ce rost are?". A murit in somn. A murit discret, cum a vrut, ca un om de spita aleasa. Cativa prieteni au fost dupa dansa, atat. Cand am cunoscut-o, i-am promis ca n-o voi parasi nici in mormant, asa ca am facut la Cernica un monument pentru amandoi. Ne vom odihni alaturi. Cand am vazut ca-i coboara cosciugul in groapa, i-am spus: "Viu si eu curand!". Asa vreau si eu sa mi se intample. Imputernicitul care ma va inmormanta, Ion Caramitru, sa se duca dupa trei zile la televiziune si sa anunte: "Acum trei zile l-am inmormantat pe Johnny Raducanu!". Nu ma sperie deloc pragul acesta, dintre viata si moarte. Dar mi-am pus in gand sa ajung la 80 de ani, la anul, si-atunci o sa fac "tapaj" mare! Dupa care, fie ce-o fi!...
- Mai sunt oameni care va iubesc, va iubesc muzica. Asa ca mai stati pe aici!
- Da, am vazut ca sunt oameni care mai tin la mine, dar nu-mi e deloc usor. Pentru ca nu mai pot "functiona" bine, am necazuri cu sanatatea, am un diabet violent, imi fac singur insulina. Nu pot merge, ma dor picioarele, gafai la inima, dupa operatia pe cord pe care am avut-o cu cativa ani in urma. Necazurile batranetii...
- Pare ca Geta Costin a fost femeia perfecta a vietii dvs: si iubita, si sotie, si maestru spiritual. Cum era? Povestiti-ne ceva despre ea, oamenii se dau in vant dupa povestile de iubire.
- Cand am cunoscut-o, la inceputul anilor '60, era genul acela de femeie, si frumoasa (blonda, inalta si subtire), si desteapta. De formatie filolog, a fost cea mai iubita studenta a lui George Calinescu. Colega cu Monica Lovinescu, cand aceasta a plecat la Paris, cu o bursa, Geta trebuia sa mearga in Germania, la Universitatea de la Heidelberg. Nu s-a dus. A ramas acasa, din iubire pentru mama ei, o vieneza de neam mare, maritata aici cu un profesor universitar de la Iasi. Au venit la Bucuresti, la inceputul anilor '40, odata cu familia lui Ionel Teodoreanu si a altor intelectuali moldoveni de elita, care au sporit luminile culturale ale Capitalei de atunci. Dar s-a petrecut o nenorocire. Americanii le-au bombardat casa, tatal Getei a murit, iar ea a ramas cu mama ei, pana la sfarsit, dintr-un sentiment al datoriei care ma infricosa. La fel de puternic ca si calibrul ei intelectual. Era de o eruditie care te lasa fara respiratie. Am traversat impreuna perioada comunista cea mai cumplita. N-a vrut copii, pentru ca nu a vrut sa-i aduca pe lume si sa-i creasca in comunism. Avea un apartament cu doua camere, intr-una statea ea cu mama ei, intr-una cantam eu la pian. Iubea foarte mult pisicile. Le iubeam amandoi. Ea a facut putine greseli la viata ei, dar una din cele mai mari a fost ca a inchis ochii, ca sa fie cu mine. Intelegi, lumea a blamat-o pentru ca m-a luat pe mine de barbat, dar cred ca i-a fost si mila de mine, asa, pentru ca eram talentat, dar ignorant. Era, e-adevarat, cu sapte ani mai mare decat mine. Nu stiu daca m-a iubit, dar eu o iubeam foarte tare si o admiram enorm. Era o personalitate foarte puternica, foarte inteligenta, ca toti oamenii mari, nu s-a aplecat spre ce spune lumea. Iubirea ei a fost pentru mine ca o scandura in mijlocul oceanului. M-am agatat de ea. Pentru ca am stiut ca era singurul om care-mi voia binele. Atat de mult, incat a ales sa se sacrifice. Sa divorteze de mine, pentru a-mi lasa libertatea de care aveam nevoie ca artist. Iar eu n-am fost destul de atent cu ea, ca un meridional puturos ce sunt. Cu toata originalitatea mea, ca personalitate completa, eu sunt creatia ei. Fara ea, as fi fost un simplu instrumentist si-atat. Sau, cine stie, poate as fi fost pe alte meleaguri.
- Chiar asa: de ce nu ati ramas in alta tara, sa va bucurati de libertate, cand in Romania era cel mai dur comunism?
- Ma intorceam la ea, de fiecare data. Ca Ulise la Penelopa. Ea ma astepta. Dar stia ca un artist are nevoie in primul rand de libertate. De aceea, cand ma intorceam acasa, dupa contracte de trei, de sase luni, imi spunea, de fiecare data: "Iar te-ai intors?!...". Iti dai seama? Mergeam la Londra, intr-un spectacol condus de marele actor britanic, Sir Peter Ustinov, iar eu abia asteptam sa ma intorc in tara, in plin comunism, unde stateam la coada doua zile pentru un carton de oua si o punga cu tacamuri de pui. Iar ea ma certa, stia ca acolo imi voi gasi implinirea artistica, nu aici. Peter Ustinov ma ruga sa raman in Anglia, imi spunea: "Johnnica, esti cel mai talentat om pe care l-am cunoscut!". Cantam la pian, la clavecin, compuneam, improvizam, si l-am impresionat foarte mult, ii placea grozav de mine. La fel si altor actori si oameni mari pe care i-am cunoscut: Peter OToole, Robert Redford ("Double R", i se spunea), Anthony Quinn (care era si un mare sculptor)... Ar trebui sa scriu si despre asta, desi nu-mi place sa fac tapaj despre mine. Geta imi spunea mereu ca trebuie sa ma pun in lumina, sa vorbesc despre realizarile mele. Uite, am acolo fotografiile si extrasele din ziare, ordonate pe dosare, cronologic. Ea m-a invatat sa fiu ordonat cu hartiile mele. Ii datorez foarte mult, mi-a fost singurul mare prieten. Mi-e foarte greu fara ea, nu mai am nici cu cine sa ma cert. Nu mai am nimic, decat muzica.
- Candva, spuneati ca singuratatea e o virtute...
- Singuratatea e necesara unui artist-creator. Orice combinatie te distrage de la scopul tau in viata si se duc pe apa sambetei toate aspiratiile tale artistice. Te inregimentezi unor servituti sociale si familiale care iti fura toata energia creativa si visele, iar in final, constati ca si de casnicie se alege repede praful, cu "ajutorul" pricopsit al partilor implicate. Frustrarea neimplinirii artistice e groaznica, fata mea. Dar si pretul singuratatii e greu.
- Varsta accentueaza, si ea, sentimentul singuratatii?
- Desi am aproape 80 de ani, mintea mi-e mai batrana, insa inima e mult mai tanara. Insa nu-mi plac aniversarile, pentru ca ma fac sa ma gandesc ca trece timpul si nu fac nimic... Am atatea proiecte, de concerte, de discuri, de compozitie, dar daca nu am sustinere pentru ele... Am acumulat atata invatatura si cultura ca muzician, incat e pacat ca n-o pot valorifica asa dupa cum as dori. E chiar frustrant! In mod normal, ar fi trebuit ca statul roman sa aiba grija de un personagiu ca mine, pentru ca eu n-am fugit din Romania ca sa-mi fac un rost in alta tara. Sunt un om cunoscut, dar faima pe care am adus-o Romaniei nu mai e apreciata astazi.
- La varsta dvs., iubirea si afectiunea mai sunt de folos? Dragostea are varsta?
- Cand inaintezi in varsta, dragostea poate fi primita si distribuita altfel decat la tinerete: nu neaparat mecanica e importanta. E un sentiment greu de atins, acela de camaraderie suprema, sincera, nepervertita, neconditionata, e un spatiu care nu e la indemana oricarui cuplu, acela al iubirii in sensul predicat de Hristos, pentru celalalt, la fel ca pentru tine insuti. E un sentiment reciproc de pretuire umana, spirituala. E o altfel de necesitate, o alta fateta a relatiei dintre un barbat si o femeie, care vad ca lipseste cu desavarsire cuplurilor din ziua de azi. In general, relatiile din cadrul cuplului in societatea moderna au luat-o razna... Nimic nu mai functioneaza cum trebuie... E o spoiala, doar. Nu stiu cati tineri mai reusesc sa se simta mai buni, mai curati, cu adevarat transformati de sentimentul acesta inaltator, iubirea. Iar televiziunea si ziarele ii smintesc cu totul. Numai instruirea si cultura ne pot scoate la limanul civilizatiei. Cand eram tanar si furam cu ochiul oleaca de glezna de femeie, visam la ea o luna. Astazi, fetele merg pe strada cu buricul gol si cu blugi-lalea, dezvaluindu-si feminitatea in fata tuturor mitocanilor. Bine ca a venit iarna, ca se imbraca si ele mai gros.
- Cum va trec zilele acum? Cu ce va umpleti singuratatea?
- Viata mea e ca o mancare fara condimente. Zilele trec uneori fara sa fac nimic, decat sa cant la pian si sa cad in visare. Visez la amintirile mele. Am nevoie de Geta Costin, o visez des, era o persoana care m-a creat. Ca Pygmalion. Alteori, cand ma simt mai bine, ma plimb prin Bucuresti. Iubesc orasul acesta. Casele din cartierele vechi imi reamintesc Bucurestiul anilor '50, asa cum l-am cunoscut cand am venit aici. In multe dintre aceste case au locuit prieteni buni si dragi, care acum nu mai sunt. Au plecat dincolo. Ce lume minunata: casele si amintirile lor!... Uneori, cand trec pe langa ele, imi pare ca aud glasurile vechilor mei prieteni, zarva petrecerilor noastre, ori soaptele noastre de tineri indragostiti. Brusc, o lume reinvie, cu fosnetele, culorile si replicile ei, iar exercitiul acesta il fac cu o voluptate nebuna, ori de cate ori pot sa ies din casa. Acum, de exemplu, ma gandesc ca o sa vina curand primavara si o sa ies in parc, pe unde-s mai putini oameni, ca sa ascult mierlele si cantecul lor de dragoste. Lucrul acesta il faceam impreuna cu Geta Costin: ore intregi stateam in parc sau in padurile de la marginea Bucurestiului, ca sa ascultam mierlele...

Corina Pavel
Formula AS Nr. 856 / februarie2009

sâmbătă, 21 februarie 2009

joi, 19 februarie 2009

********************



astăzi femeile nu vorbeau, în dreptul ferestrelor
un spaţiu prea larg, o arcadă
prin care le trecea mâna, dispărea
nimic nu era calm în ochii lor, o pânză de cuvinte
îmbrăca pereţii, îi strângea

aşa este şi când, în câteva ore, citeşti tot ce a scris
altcineva în trei ani, doza e nocivă
simţi cum ţi se chirceşte stomacul, pumnul de cruzime
din fiecare rând, întâmplările de sub litere
şi mai ales greaţa, singura care opreşte ochii
pe fiecare trecător, caută un om real
nu mai vor hidoşenia care se apleacă după orice femeie
îi lasă pete în corp, o sfidează

mai departe de fereastră nu se mai scrie nimic
se adună siluete albe, umbre care iau cina în linişte
un alt bărbat coboară pe scări, întinde braţele
el nu dispare

eşti singura sceptică din salon
nu vrei să mai deschizi nimic, nici o venă
nici coperta de piele, foile pe care ai notat
desprinderile din teamă, insomnia
bărbatul ţi-ar da o întâmplare întreagă, o faptă
ceva din firescul unei frumuseţi

dar ai mâinile bine cusute după ultimul zid, o pierdere
un celălalt care te bântuie şi îţi aminteşte
cum abia dacă s-au mai mişcat ferestrele, uşa
cheia e încă legată
şi nu mai poţi primi nimic, nu mai poţi atinge
până când nu ţi se întorc toate, toate lucrurile acasă

( Ela Victoria Luca)

sâmbătă, 14 februarie 2009

" sunt libera ca o dragoste..."



toate întâmplările sunt simple

Dumnezeu mi-a dat o inimă aşa ca oricărui om
şi mi-a spus Iubeşte
iar eu de atunci m-am supus
chiar dacă în suferinţă sunt cea reală
înaltă şi liberă de orice judecată

acum iubesc da simplu un bărbat
aşa după jurământ
adevărat drept şi cu mâna pe Carte

nu are rost să îngenunchez pentru ceva banal
nu are rost să aştept o existenţă inutila
îl iubesc şi tac fără nicio pretenţie
fără nicio condiţie fără nicio umbră
aşa cum sunt eu

aici în lumea asta de smoală
în lumea spectacolelor ieftine
a banilor mărunţi şi a promisiunilor false
eu sunt liberă să iubesc cu ochii închişi
să doară să sufăr să îndur
să trec prin pasiune fără să mă audă nimeni

liberă să privesc spre Dumnezeu şi să îi spun
aşa m-ai creat aşa o să mor
în numele Dragostei

( Ela Victoria Luca)

duminică, 8 februarie 2009

" Doresc o imbratisare! "



- Silvia draga, te-am auzit de multe ori spunand ca esti fericita. In zilele noastre, mai toata lumea se vaita... Tu nu te vaiti deloc! Chiar nu te supara nimic? Stiu ca esti singura de tot in casa asta mare, dar atat de frumoasa, ce-i drept...

- Se spune ca oamenii echilibrati sunt cei care au avut o copilarie fericita. Eu chiar am avut o copilarie fericita! M-am nascut in casa asta, din niste parinti care s-au iubit, cred eu, foarte tare. Si care s-au si respectat foarte mult. Si ne-au respectat si pe noi, copiii. Nu-mi amintesc sa se fi certat vreodata in fata noastra, in fata fratelui meu mai mare, Hill (pe numele lui adevarat Henric) ori in fata mea. Din pacate, fericirea asta a durat doar pana la moartea naprasnica a tatalui meu. Atunci s-a produs o prima ruptura in viata noastra. Numai ca a fost o ruptura care ne-a intarit.

- Ai invatat de mica una din lectiile dure ale vietii: cum te poate intari o lovitura! Si inca una cumplita: moartea tatalui iubit... Un paradox, as zice...

- Da, este - intr-adevar - un paradox. Dar el contine un mare adevar.
Noi, cei trei ramasi fara marele nostru ocrotitor, a trebuit sa ne obisnuim cu ideea ca generosul Negip nu mai e. Ca degeaba il mai asteptam spre seara, pandindu-l de la geam - iernile, cand viscolea ca-n povesti - ori verile, in curte, ca sa-i sarim in fata si sa-l scotocim dupa bunatati. Mama a trebuit sa se invete cu ideea ca e vaduva si ca toata povara greutatilor casei s-a prabusit pe umerii ei delicati. Iar noi, inca adolescenti, ba chiar copii, am inteles ca trebuie sa... muncim! Chiar asa, am muncit! Atat eu, cat si fratele meu, am inceput sa dam meditatii unor elevi mai mici ca noi. Eu am dat meditatii de romana si franceza, fiind platita in... cartofi si faina (din care mama facea o foarte buna painica la "Wundertopf" - "oala-minune"), iar fratele meu a dat, cativa ani la rand, meditatii pe bani. Oricum, chiar si asa, viata noastra nu mai putea fi ca mai inainte. Tata a fost angrosist. Negustor, cum ar veni. Se ocupa de import-export de fructe, de mirodenii, de nu stiu mai ce... E mult de-atunci! Banii erau mereu la el. Noi nu aveam acasa un asa-zis "seif" unde sa-si fi tinut el "averea". In afara de afacerile lui, el se mai ocupa de aprovizionarea de iarna a casei: de umplut pivnita cu o mie de tone de lemne, cu saci de cartofi, cu morcovi, si asa mai departe. Mama, minunata de ea, se ingrijea de treburile marunte ale gospodariei. Si mai avea inca o grija: sa ne spuna povesti. De altfel, daca Dumnezeu mi-a dat acest har si aceasta bucurie de a scrie povesti pentru copii - toate astea le-am mostenit de la multiubita mea mama (careia i-am dedicat, de altfel, cartile mele). Mama obisnuia sa ne spuna, mie si fratelui meu, povesti, inca de cand eram foarte mici. Stia povestile pe dinafara, nu ni le citea din carti. Cel mai mult ne placea "Alba ca Zapada", pe care o obligam sa ne-o spuna in fiecare seara. Si daca "indraznea" sa uite sau sa schimbe un amanunt din sirul povestii, ne suparam teribil si o certam de mama focului! Asta era "il primo tempo"... Al doilea "tempo", si aici apare meritul si talentul ei, ea ne inventa, seara de seara, cate o poveste cu animalute. Povesti care trebuiau sa se termine intotdeauna foarte bine! Acel "happy end" din filmele de desen animat americane, in care animalele pierdute, disperate, infometate, isi gasesc intotdeauna cate un stapan bun. Si totul se incheia cu o mare fericire.

- Tot de la mama ta ai mostenit si aceasta iubire pentru animale?

- Da. Ea ne-a invatat sa le iubim, sa le ocrotim, sa ne pese de ele. Si tata le iubea. Iubea si cainii, si pisicile. Inca de cand eram mici l-am avut pe superbul Rudy, botezat asa de mama, mare admiratoare a lui Rudyard Kipling, mai ales pentru superbele sale "Carti ale junglei". Rudy era un "spitz" alb ca zapada, un fel de lup polar, nespus de afectuos si de credincios. Nu stiu de ce rasa asta minunata a disparut de pe la noi. Am avut si multe pisici in vremea lui Negip. Cel mai mult l-am iubit pe Pepi, un motanel negru patat cu alb. Sau invers. Apoi, de-a lungul anilor, am tot avut animale - caini, pisici, toate iubite si ocrotite, chiar si in cele mai negre vremuri.

- Sa revenim la acea "ruptura" produsa in viata voastra tihnita de moartea tatalui tau...

- O moarte naprasnica. Cum iti spuneam mai inainte, banii pentru afaceri si pentru casa tata ii tinea la el, asa incat, dupa venirea comunistilor la putere, l-a "ucis" ziua in care s-a facut "Stabilizarea". Adica, s-a trezit intr-o clipa cu toti banii facuti praf, fara posibilitatea de a-si continua treburile, si acasa cu pivnita goala. A murit in 24 de ore "de inima rea". Asta a fost momentul in care, din pricina unei tragedii, a trebuit sa-mi iau soarta in maini. Am inceput sa muncesc mai intai din obligatie, dar apoi am descoperit ca imi place sa muncesc. Am dat doua clase intr-un an ca sa-mi termin liceul mai devreme, ca sa pot da mai devreme examen de admitere la facultate. Am luat admiterea "din prima" la Facultatea de Litere, sectia de Limba si Literatura Franceza.
Am invatat sa bat la masina pe un Remington - o fosila din primul razboi mondial!, cred. Traduceam "direct" din limba maghiara pentru revista "Urzica", texte umoristice din "Ludas Matyi". Si cam tot atunci, adica pe cand eram in anii intai si doi la facultate, m-am angajat secretara la o "Scoala Tehnica de Administratie Economica", o scoala care pregatea ospatari si bucatari pentru restaurante. In plus, iubind de atunci, ba chiar din copilarie, teatrul si filmul, si documentandu-ma cat de cat - m-am apucat sa scriu pentru ziarul "Informatia Bucurestiului" mici cronici de teatru si de film. Sa-ti spun ce bucurie insemna pentru mine si pentru mama faptul ca le vedeam tiparite intr-un cotidian de mare tiraj? Munca a fost pentru mine o mare iubire. Am vorbit despre iubirea pentru copilarie, pentru parinti, pentru casa, pentru povesti, vreau sa vorbesc acum si despre iubirea mea pentru Munca. Pentru ca ea, munca, mi-a "asigurat" in cele mai diferite perioade ale vietii mele, mult dorita mea independenta. Muncesc si acum, cu aceeasi placere, si sunt sigura ca voi soca multi cititori prin ceea ce afirm acum: si anume, daca un sponsor mi-ar da 10 mii de euro pe luna, cu conditia sa nu muncesc deloc, ei bine, eu l-as refuza. Desi nu-mi place sa ofer amanunte despre viata mea sentimentala, vreau sa-ti spun ca mi-am oferit aceasta independenta, incepand chiar cu prima mea casatorie. E vorba, desigur, despre o independenta materiala.
Foarte curand, dupa terminarea facultatii (o facultate in care am avut profesori ca Tudor Vianu, Ion Frunzetti, Edgar Papu si Valentin Lipatti) m-am maritat cu un tanar arhitect si grafician foarte frumos, G.P., care traieste acum in Franta, la Paris si la Nisa, si este insurat a treia oara. Sa stii ca sunt foarte buna prietena cu amandoi, cu el si cu sotia lui, Anita, si-i vizitez de cate ori ajung pe malurile Senei sau ale Mediteranei. Fiind arhitect, salariat la un muzeu, avea si un atelier la care lucra grafica. Era talentat, facea lucruri minunate, pe care le vindea cu bani frumosi.
Asa ca ma rasfata in toate felurile, ca pe o papusa multiubita, dar... casnica! Vreo doi ani am stat acasa, in aceasta calitate neobisnuita pentru mine, iubita si de sot si de soacra, o soacra extraordinara, de altfel, fosta profesoara de romana la Galati si la Braila. O chema, ca intr-un roman romanesc interbelic - Janeta Stamatescu. Am iubit-o nespus. Ii spuneam Janetel. Iar cand am divortat de sotul meu, Janetel si mama mea, au suferit cel mai mult. Dorinta mea de independenta materiala se accentuase, intre timp, si cu faptul ca relatia noastra - care nu izvorase dintr-o dragoste "la prima vedere" - nu mai semana cu starea de "jar" aprins, mistuitor. Viata de zi cu zi tocise destul de mult din emotia traita in primii ani de casnicie, asa incat, intr-o zi m-am trezit ca-i spun sotului meu: "Vreau sa lucrez!". El, avand ceva relatii la Radio, dupa cateva telefoane a obtinut pentru mine postul de redactor la "Teatru la microfon". Si astfel, am ajuns pe un taram pe care, apoi, l-am iubit nespus! Dupa un an de la angajarea mea la Radio, am divortat - un divort foarte "tandru", intrucat ne-am dus de mana la tribunal si mai apoi am sarbatorit divortul la restaurantul "Ambasador". Si astfel mi-am asumat, cu buna stiinta, acel tip de singuratate pe care ti-l da starea de femeie divortata. Dupa cum vezi, nevoia de libertate merge mana in mana cu unele sacrificii. Dintre ele, cea mai teribila e singuratatea. Nu mi-a fost usor sa ma intorc acasa, in strada Parfumului, alaturi de mama, profund nemultumita de faptul ca divortasem. Norocul meu a fost din nou munca, faptul ca Radioul ma solicita teribil. E un loc care-ti cere mult efort, multa disciplina, rigoare. Iar in cei unsprezece ani in care am lucrat eu acolo, pe vremea lui Ceausescu, munca asta a presupus si mult risc. Adevaratele valori culturale trebuiau aparate in fata cerintelor cenzurii, chiar si asumandu-ti unele riscuri majore.

- Singura sau ne-singura, stiu ca ai fost adorata si curtata de multi barbati. Dar marea dragoste cand te-a lovit? Pentru cine?

- De... "lovit", m-a lovit de mai multe ori! Cel putin asa mi s-a parut mie. Pe cand aveam vreo cincisprezece ani, incepusem sa patinez in Cismigiu. Un spatiu pe care l-am iubit foarte mult, inca de mic copil, pe cand mergeam cu mama la plimbare prin orasul atat de drag mie. Nu aveam ghete cu patine, cum aveau toti copiii din jurul meu. Eram tare saraci in acea vreme, dupa moartea tatei, asa ca mama imi cumparase de la "vechituri" niste "patine cu cheie". Plecam de acasa bine infofolita, foarte mandra de patinele mele cu cheie, purtate pe umar (erau legate una de alta cu o sfoara), in fiecare dimineata, pe la unsprezece, si stateam acolo pana ma uita Dumnezeu - asta in vacanta de iarna ori duminica. Asa l-am intalnit pe Pompy! Asa m-a... lovit prima mare dragoste! Una... tragica! Da, tragica, pentru ca eu eram topita dupa Pompy, iar el nu m-a observat niciodata! Nu mi-a vorbit niciodata! Era cel mai frumos patinator de pe Cismigiu, era elev in clasa a opta de liceu la "Mihai Viteazu", purta un costum de sport care mie mi se parea foarte elegant, un sal tricotat din lana rosie care-i falfaia intruna in jurul gatului. Pe gerul cel mai naprasnic era cu capul gol! O iarna intreaga m-am chinuit sa-l fac sa ma vada - nu mi-a reusit! Incepuse o boare de primavara, gheata incepuse sa se topeasca pe lacul Cismigiu si, spre induiosarea mamei si a lui Hill, eu tot ma mai duceam la Cismigiu, doar-doar ma va observa si pe mine "multiubitul meu Pompy". Iubirea asta mi-a trecut deodata, atunci cand mama mi l-a prezentat pe... Lulu, baiatul colonelului Pravila din vecini, elev falnic la "Matei Basarab" si care, din prima clipa, mi-a sarutat mana! Revenind la treburi mai serioase, stiu sigur ca ma vei intreba despre Mircea Veroiu! Cum altfel?...

- Cum v-ati cunoscut? Pe ce era construita relatia voastra atat de comentata si de invidiata?

- Si in acest caz, foarte fericit pentru mine, revin la ceea ce am vorbit la inceputul discutiei noastre. Si anume, la faptul ca dintr-o mare lovitura se poate trage, in timp, un mare noroc! Sa ma explic: dupa unsprezece ani de lucru pasionat la Radio, a trebuit sa parasesc aceasta multiubita institutie, pentru "simplul" motiv ca nu eram membra de partid.
Din redactor ajunsesem in cativa ani realizatoarea unor emisiuni importante, de cultura, si, in cele din urma, "Seful sectiei de Arte". Cum se stie, pe vremea lui Ceausescu, ca sa fii sef, trebuia sa fii membru de partid, si inca unul vajnic. Am facut cerere dar, dupa o sedinta urata, nu m-au primit, datorita "vaditei mele admiratii pentru tot ce inseamna civilizatia si cultura occidentala". Mi s-au propus unele compromisuri, nu le-am primit, mi-am cerut transfer si, dupa doua luni de "targuieli", am ajuns la Casele de Filme, atunci infiintate, ale Ministerului Culturii. Asa l-am cunoscut pe Mircea. Mai intai, am vazut "Nunta de piatra". Am fost socata de splendoarea si de rigoarea clasica a acestui film antologic. Filmul avea o estetica mai degraba japoneza, si de aceea am crezut ca este facut de doi regizori in varsta si... cand colo, m-am trezit in biroul meu cu doi barbati tineri si frumosi: Dan Pita si Mircea Veroiu. Asadar, a fost mai intai socul intelectual. Si-apoi, cand am descoperit omul, barbatul, Artistul, a fost si cel de-al doilea soc. S-a produs acea adevarata "lovitura" de care aminteai. Nu a fost ceea ce se cheama dragoste la prima vedere. Ea, aceasta dragoste, a aparut abia dupa ce ne-am cunoscut mai bine, dupa ce ne-am dat seama ca avem aceleasi ganduri despre Viata, aceleasi idei in materie de arta. Si apoi, ne-am si placut foarte tare. Asa incat totul s-a transformat, foarte curand, intr-o dragoste foarte puternica. Reciproca.

- Erati foarte frumosi amandoi, se intorcea lumea dupa voi pe strada...

- Asa se spune. Pentru mine, si poate ca si pentru el, important a fost nu numai ca am trait o mare iubire - si asta timp de aproape zece ani! - ci si faptul ca ne-am fost parteneri. Am lucrat cu el cateva filme - de la scenariu pana la premiera -, pe unele le-am si semnat pe generic ca "producator delegat"... Am facut impreuna nu numai filme, ci si, iata, aceasta casa pe care, cu multi bani din contractele lui si cu ceva bani de la mine, am refacut "Parfumeria". (Despre care am si scris intr-o carte - "Vedere din Parfumerie" - premiata de Uniunea Scriitorilor si tradusa in engleza, ajunsa intre timp la un tiraj de vreo 12.000 de exemplare.)

- Cum ai suportat despartirea de Mircea Veroiu, dupa niste ani atat de bogati in bucurii si realizari de tot felul?

- Din pacate pentru mine, despartirea de el a venit dupa o alta teribila despartire. Despartirea de mama mea. Dupa moartea mamei mele, aproape jumatate de an nu am putut trai decat cu Cavit si cu Diazepam. Rastimpul pe care l-am mai trait alaturi de Mircea si de fiinta lui ocrotitoare a fost de numai un an. Dupa ce a trebuit sa ma despart si de el - dintr-un motiv pe care nu l-am inteles si nu l-am admis niciodata! - mi-a fost indoit mai greu. Casa a devenit brusc pustie. Noroc ca m-au salvat de la un fel de moarte, care se traduce prin dorinta de a nu te mai trezi dimineata..., cainii mei. Pentru ei a trebuit sa vin in fiecare seara acasa (dupa o zi de munca la Casele de Filme), ca sa le dau de mancare, ca sa le dau dragoste. Si s-o primesc, inzecita, de la ei!

- Dragostea pentru animale iti umple si singuratatea ta de acum...

- Nu i-as spune singuratate... Nu ma simt defel singura in aceasta casa plina de amintiri, pe care sunt atat de indreptatita sa le iubesc, chiar daca nu sunt intotdeauna trandafirii. Dar ele sunt ale mele, sunt momente din viata mea atat de tumultuoasa - zic unii! Cum vezi, casa e plina de fotografii, de multe carti, de manuscrise si... de animalute. Ce-i drept, prieteni mi-au ramas foarte putini, majoritatea au plecat in lumi "de dincolo", ori in lumi... europene. Nu ma simt singura, si pentru ca ma "populeaza" tot soiul de personaje pe care as dori sa le plasez in carti de-ale mele, pe care le plasez in articole de-ale mele, in povestile si piesele mele pentru copii. Da, Corina, sunt fericita, ii multumesc lui Dumnezeu pentru fiecare clipa pe care o apuc!

- Traim vremuri grele. Totusi, tu exprimi prin tot ceea ce faci si prin felul tau de a fi bucuria de a trai. De unde-ti vine forta asta?

- Viata este un lucru unic, irepetabil, dupa cum se stie. Datorita mamei mele, am descoperit de copila ceea ce se cheama bucuriile mici: bucuria de a te trezi dimineata acasa, in patul tau (si nu intr-un spital), bucuria de a avea prieteni, bucuria de a calatori si de a vedea cat de frumoasa e lumea aceasta creata de Dumnezeu, bucuria de a munci, de a face ce-ti place, bucuria de a manca ceva bun - chiar daca un fel foarte simplu -, bucuria de a bea un pahar de vin rosu, de a chicoti cu o prietena, de a dansa "in draci" ca-n tinerete... Bucuria de a da si de a primi iubire, capacitatea de a ierta. Prieteni ori barbati care te-au dezamagit. Asa e ca am dreptate? La Targul International de carte pentru copii de la Bologna, unde am fost invitata anul trecut in aprilie, am descoperit o carte pe care am iubit-o din prima clipa foarte mult. Am si cumparat-o, din fericire. Din fericire, pentru ca atunci cand ma simt... singura, atunci cand nu-mi mai vine nici sa zambesc, nici sa rad, sa mi-o pot aseza sub ochi. E scrisa de un englez, John A. Rowe, desenata superb - tot de el! -, si se cheama "Doresc o imbratisare!". E tradusa in italiana si de aceea, titlul ei suna: "Voglio un abbraccio!". Eroul ei este un arici micut, Riccardo, ocolit, din cauza tepilor lui, de toata lumea. Asa ca el umbla disperat ca sa gaseasca pe cineva care sa-l indrageasca asa cum e. Si, aratandu-i dragostea, sa-l si imbratiseze! Dupa multe cautari, micutul arici il gaseste pe Cirillo, un puiut dragalas de... crocodil, ocolit, de asemenea, de toata lumea, datorita infatisarii si dintilor lui. Si astfel, isi vad amandoi visul cu ochii, in clipa in care isi ofera acea mult dorita imbratisare... Ma recunosc in povestea asta cand ma simt singura si cam... tepoasa, ma gandesc ca o fi existand, undeva pe lume, un fel de Cirillo, care sa ma asigure ca nu e chiar totul pierdut!

Corina Pavel - interviu cu Silvia Kerim

Formula AS Nr. 852 / ianuarie2009

joi, 5 februarie 2009

Tacerea trandafirilor...





























Respir tăcerea trandafirilor...
lasă-mă să simt parfumul lor prelingându-se pe gâtul meu,
printre spini şi petale -
stropii de rouă prinşi între gene
primeşte-i în buchetul palmelor tale reci...
lasă-i să cadă într-un izvor de iubire
fără de noapte
fără de soare sau nori
fără de zi sau lumină
peste umbrele noastre...


(Alice Diana Boboc)

luni, 2 februarie 2009

" O voi astepta pana cand..."



liniştea pare că îmi loveşte în coaste cu un ciocănel de fier

mă întind pe pat şi închid ochii
"dacă cea care te iubeşte nu vine
totul va ieşi ca un abur rău din gura ta"
nu pot deschide ochii şi nici nu ştiu dacă vreau
"vei fi departe de ea şi departe vei rămâne poate
aşa cum este cea mai îndepărtată
planetă faţă de soare,
ascultă-te bine
numai tu ştii că cea care te iubeşte se înalţă în tine
tot ea vine pe ascuns şi îţi spală picioarele în fiecare seară
într-un lighean mic apoi le sărută cu drag"
liniştea se joacă în mine ca un copil cu degete reci de fier
"o voi aştepta până când noaptea nu va mai fi noapte
până când cea mai îndepărtată planetă se va desprinde
şi va pluti singură printre stele
şi nicio stea nu o va putea atrage pe orbita ei"

***

când oamenii se vor scutura de mine şi îmi vor zice
oare noi te-am chemat aici
atunci zilele îmi vor părea fără sfârşit
voi umbla de la un capăt la celălalt al inimii mele
"dacă îmi ţin respiraţia gândindu-mă la ea
nu voi mai fi aici
şi măcar pentru o secundă inima mi se va desprinde de trup
o voi ţine în căuşul palmei
şi când nu voi mai şti nimic de cea care mă iubeşte
va fi o floare de gheaţă"
oamenii mă vor uita
apoi oamenii sunt orbi
oamenii nu văd
decât ceea ce vor să vadă
"îmi voi duce inima în pustiu
şi îmi voi acoperi trupul cu haine negre
când ea va trece pe acolo îmi va fi o frică de moarte
să nu mă vadă cum sunt
să nu mă privească în ochi
şi să se scuture de mine ca într-un coşmar cumplit
unde inimile oamenilor sunt de fier
şi se izbesc cu putere din toate părţile lumii
răspândind în aer mii de scântei"

( Daniel Aporof )