duminică, 30 august 2009

" Exerciţiul Celuilalt "...



"" Un om se întâlneşte cu un vechi prieten - care tot încercase să facă ceva în viaţă, fără nici un rezultat. “ Va trebui să-i dau ceva bani”, îşi spune el. În acea noapte descoperă însă că vechiul lui prieten se îmbogăţise şi căuta să-şi plătească datoriile pe care le făcuse de-a lungul anilor.
Se duc la un bar pe care obişnuiau să-l frecventeze odinioară şi el dă de băut la toată lumea. Când îl intrebă cum se explică succesul lui, el le răspunde că, până cu câteva zile în urmă, trăise în pielea Celuilalt.
-Ce este Celălalt? îl întrebă el.
-Celălalt este acela care m-a învăţat cum să fiu, dar nu cum sunt eu. Celălalt crede că obligaţia omului este să-şi petreacă toată viaţa cu gândul de-a strânge cât mai mulţi bani, ca să nu moară de foame la bătrâneţe. Şi-atât de mult gândeşte şi-atâtea planuri îşi face omul, încât descoperă că este viu abia când zilele lui pe pământul acesta aproape i se isprăvesc. Adică atunci când este prea târziu.
-Şi tu, tu cine eşti?
-Eu sunt ceea ce ar trebui să fie oricare dintre noi, dacă şi-ar asculta inima.
Adică cineva care se lasă vrăjit de misterele vieţii, care este deschis faţă de miracole, care simte bucurie şi entuziasm pentru ceea ce va face. Numai că Celălalt, temându-se să nu se păcălească, nu mă lasă să acţionez.
-Dar există şi suferinţă – spun unii dintre cei din bar.
-Există înfrângeri. Nimeni însă nu e scutit de ele. Tocmai de aceea, e mai bine să pierzi unele bătălii în lupta pentru visele tale decât să fii înfrânt fără a ştii nici măcar pentru ce lupţi.
-Asta-i tot? îl întreabă cei din bar.
-Da, când am descoperit asta, m-am decis să fiu ceea ce dorisem cu adevărat dintotdeauna.
Celălalt a rămas acolo, în odaia mea, privindu-mă, dar nu l-am mai lăsat niciodată să intre în mine – deşi uneori a încercat să mă mai sperie, avertizându-mă asupra riscurilor de a nu mă mai gandi la viitor.
Din clipa în care l-am alungat pe Celălalt din viaţa mea, energia divină a început să facă minuni.

**************************************

Înainte de a adormi, m-am hotărat să fac ceea ce el numea « exerciţiul Celuilalt”.
“Stau aici, în camera asta”, am gândit. “Departe de toate obişnuiţele mele, discutând despre lucruri care nu m-au interesat niciodată şi dormind într-un oraş unde nu mai călcasem nicicând. Pot să-mi închipui – pentru câteva clipe – că sunt alta.”
Am început să-mi imaginez cum mi-ar plăcea să trăiesc chiar în momentele acelea. Mi-ar plăcea să fiu veselă, curioasă, fericită. Trăind intens fiecare clipă, bând cu sete din apa vieţii. Dând iar crezare viselor. Capabilă să lupt pentru ceea ce vreau. Iubindu-l pe bărbatul care mă iubea.
Da, aşa era femeia care mi-ar fi plăcut să fiu – şi care îmi apărea dintr-o dată şi se transforma în mine.
Am simţit că , în clipa aceea, Cealaltă îmi părăsea trupul şi stătea în colţul odăiţei.
O priveam pe femeia care fusesem până atunci: slabă, dar străduindu-se să lase impresia că e puternică. Înfricoşată de orice, dar zicându-şi în sinea ei că nu-i era teamă – era înţelepciunea celui care ştie ce este viaţa. Oblonind ferestrele prin care pătrundea bucuria soarelui – pentru ca mobilele ei vechi să nu se decoloreze.
Am văzut-o pe Cealaltă stând în colţul camerei – fragilă, obosită, deziluzionată. Controlându-şi şi înrobindu-şi ceea ce ar fi trebuit să se afle în libertate: sentimentele ei. Încercând să-şi judece iubirea viitoare în funcţie de suferinţele din trecut.
Dragostea e totdeauna nouă. Indiferent dacă am iubit o dată, de două ori, de zece ori în viaţă – suntem mereu în faţa unei situaţii pe care nu o cunoaştem. Iubirea ne poate duce în iad sau în rai, dar undeva ne duce totdeauna. Trebuie să o acceptăm, fiindcă ea este hrana existenţei noastre. Dacă o refuzăm, vom muri de foame văzând ramurile pomului vieţii încărcate de roade, fără a cuteza să întindem mâna şi să culegem fructele. Trebuie să cautăm dragostea acolo unde suntem, chiar dacă asta ne-ar costa ceasuri, zile, săptămâni de decepţii şi tristeţe.
Căci în clipa în care pornim în căutarea iubirii, şi ea porneşte în întâmpinarea noastră.
Şi ne salvează.
Când Cealaltă se îndepărtă de mine, inima începu din nou să-mi vorbescă. Era fericită ca o ascultam din nou.
Inima imi spunea că mă îndrăgostisem. Şi am adormit mulţumită, cu un zâmbet pe buze.""

(Paulo Coelho)


... rugăciune... destin... gânduri...



“”Rugăciunile mele au devenit mai specifice şi mai coerente. M-am gândit că nu prea are sens să trimiţi în univers rugi dezlânate. În fiecare dimineaţă, înainte de meditaţie, mă duc la templu, unde îngenunchez şi vorbesc cu Dumnezeu câteva minute. La începuturile şederii mele în ashram, am descoperit că adesea eram foarte incoerentă în timpul conversaţiilor mele cu divinul. Dacă eu eram plictisită, confuză şi obosită, exact la fel erau
şi rugăciunile mele. Ţin minte că într-o dimineaţă am îngenuncheat, mi-am lipit fruntea de podea şi am început să bâlbâi către creator ceva de genul: “Of, habar n-am ce-mi trebuie... dar sunt sigură că tu ai nişte idei în legatură cu asta... aşa că... te rog să faci ceva, bine?”
Cam ca discuţiile pe care le aveam de obicei cu coafeza mea.
Îmi pare rău, dar aşa ceva chiar nu se face. Mi-l şi închipui pe Dumnezeu uitându-se peste rugăciunea mea cu o sprânceană ridicată, înainte de a mi-o trimite înapoi cu o adnotare: “Caută-mă din nou când te hotărăşti să te dedici serios lucrului ăstuia.”
Sigur că Dumnezeu ştie deja ce-mi trebuie. Problema e – ştiu şi eu? Să te arunci la picioarele lui Dumnezeu în plină disperare e ceva de înţeles – numai Dumnezeu ştie de câte ori am făcut-o şi eu – dar în final ai mai mult de câştigat când te rogi dacă pui şi tu osul la treabă. O veche anecdotă italienească povesteşte că un bătrân sărac se ducea în fiecare zi la biseriă şi se ruga în faţa statuii unui mare sfânt, implorându-l: “Sfinte, te rog, te rog, te implor... ajută-mă să câştig la loterie.” S-a rugat aşa luni întregi, până când statuia sfântului exasperat a prins viaţa, s-a uitat la bietul om îngenuncheat şi a spus plin de dezgust: “Fiule, te rog, te rog, te implor... cumpără-ţi şi tu un bilet!”
Rugăciunea e ca o relaţie; jumătate din tot ce trebuie făcut
îmi revine mie. Dacă doresc să mă transform, dar nici măcar nu mă deranjez să articulez ce anume vreau să obţin, cum ar putea vreodată să se şi întâmple ceva? Jumătate din beneficiul rugăciunii e chiar ruga, acţiunea de a-ţi declara intenţiile într-un mod coerent şi justificat. Fără asta, toate rugăciunile şi speranţele tale sunt fără susţinere, informe, inerte; ţi se învârt la picioare ca o ceaţa rece care nu se ridică niciodată. Aşa că acum îmi rezerv în fiecare dimineaţă un moment ca să mă întreb pentru ce anume vreau ca să mă rog. Rămân în genunchi, cu fruntea lipită de marmură rece, atât cât e nevoie ca să formulez o rugăciune adevărată. Dacă simt că nu e sinceră, rămân în continuare acolo până reuşesc s-o spun cu sinceritate. Ce a funcţionat ieri nu mai e obligatoriu să funcţiuneze şi azi. Rugăciunile pot deveni statice şi conţinutul lor se poate pierde în plictisealaă şi în locuri comune dacă nu le mai acordăm toată atenţia noastră. Făcând efortul de a rămâne vigilenţa, îmi asum responsabilitatea de a-mi menţine sufletul la cea mai bună stare.
Destinul e şi el tot o relaţie – o hârjoană între graţia divină şi efortul dedicat al fiecăruia. Nu ai nici control peste jumătate din el; cealaltă jumătate e cu totul în maâinile tale, iar acţiunile pe care le întreprinzi au consecinţe cuantificabile. Omul nu e nici o marionetă în mâinile zeilor, nici singurul comandant al propriului destin; e câte puţin din fiecare. Galopăm prin viaţă ca nişte acrobaţi de circ, cu picioarele sprijinite pe spinările a doi cai care aleargă unul lângă celălalt – un picior pe cel numit “destin”, celălalt pe calul numit “liber-arbitru”. Şi întrebarea pe care trebuie să ne-o punem în fiecare zi: cum îi deosebim între ei? Pe care din cei doi cai trebuie să-l lăsam în pace, nefăcându-ne griji din cauza lui, pentru că oricum nu-l putem controla? Pe care trebuie să-l strunim din toate puterile?
Când vine vorba de soarta mea, sunt foarte multe aspecte pe care nu le pot controla; dar există şi unele lucruri care îmi cad chiar mie în grijă. E de datoria mea să cumpăr anumite bilete la loterie, sporindu-mi în felul asta şansele de a fi mulţumită. Eu decid cum îmi petrec timpul, cu cine interacţionez, cu cine îmi împart corpul şi viaţa şi energia şi banii. Eu decid ce mănânc şi ce citesc şi ce studiez. Eu aleg cum voi privi circumstanţele nefericite din viaţa mea - fie ca pe nişte nenorociri, fie ca pe nişte ocazii de a evolua (şi în situaţiile în care, din cauză că-mi plâng prea tare de milă, nu mă pot ridica până la cota cea mai înaltă a optimismului, pot încerca să-mi schimb punctul de vedere). Eu aleg cuvintele şi tonul cu care mă adresez celorlalţi. Şi, cel mai important, eu îmi aleg ce gândesc.
Ultima idee e de o noutate totală pentru mine. Richard din Texas mi-a atras atenţia asupra ei nu demult, într-un moment în care mă plângeam de incapacitatea mea de a nu-mi mai face gânduri negre. Mi-a spus:
- Măi Provizii, tu trebuie să înveţi cum să-ţi alegi gândurile, la fel cum îţi alegi hainele cu care te îmbraci în fiecare zi. Asta e o chestie pe care poţi s-o exersezi. Dacă vrei aşa de tare să-ţi controlezi viaţa, lucrează asupra minţii tale. E singurul lucru pe care ar trebui să încerci să-l controlezi. Celelalte lasă-le încolo. Fiindcă, dacă nu înveţi cum să-ţi controlezi gândurile, eşti în mare încurcătură şi aşa o să rămâi.
Treaba asta pare aproape imposibilă la prima vedere. Să-ţi controlezi gândurile? Nu invers? Dar închipuie-ţi, ce-ar fi dacă ai reuşi?
Aşa că am început să fiu atentă la gândurile mele, pe care le monitorizez îndeaproape. Repet de vreo şapte sute de ori pe zi următoarea promisiune: “Nu voi mai nutri gânduri nesănătoase!” De fiecare dată când apare vreun gând meschin, repet promisiunea. “Nu voi mai nutri gânduri nesănătoase“.
Mi-am imaginat cum ar arăta portul propriei mele minţi - poate puţin ponosit, poate bătut de furtuni, dar bine situat şi exact cât trebuie de adânc.Portul minţii mele e într-un golf deschis, e singura cale de acces către insula sinelui meu. Insula asta a văzut multe razboaie, e adevărat, dar acum sub îndrumarea unui nou stăpân (EU), care a instituit noi reguli capabile s-o protejeze – e trup şi suflet de partea păcii. Şi acum, să se ducă vestea peste nouă mări şi nouă ţări – insula are legi mult mai stricte în privinşa celor care pot intra în port!
Nu mai aveţi voie să veniţi aici cu gândurile voastre dure şi abuzive,cu gândurile voastre negre ca nişte corăbii ciumate, cu gândurile voastre ca nişte vase cu sclavi, cu gândurile voastre ca nişte nave de război – toate astea vor fi respinse. De asemenea, orice gânduri pline de exilaţi furioşi şi hămesiţi, nemulţumiţi şi pamfletişti, rebeli şi criminali periculoşi – nici ele nu vor mai avea loc aici. Din motive evidente, nici gândurile canibale nu vor fi acceptate. Chiar şi misionarii vor fi atent cercetaţi, ca nu cumva să fie prefăcuţi. Acesta este un port paşnic, calea de acces către o insulă mândră şi frumoasă care abia începe să cultive liniştea. Dacă veţi putea respecta aceste reguli, dragele mele gânduri, sunteţi bine-venite în mintea mea – în caz contrar, vă voi trimite înapoi în mintea din care aţi venit.
Asta îmi e misiunea care nu va avea sfârşit.””

(un mic fragment din cartea: “manâncă... roagă-te... citeşte” scrisă de Elizabeth Gilbert )


sâmbătă, 29 august 2009

Libertate? Fraternitate? Egalitate?



“-Presupun că acum ar fi foarte greu să te mai poţi numi democrat, declară Charley şi în ochii lui albaştri luci o lumină de maliţiozitate.
Simon făcu un gest de nerăbdare şi nu ţinu seama de observaţia lui ironică.
Democraţia este un moft. Un ideal irealizabil pe care propagandiştii demagogi îl agită în faţa maselor, întocmai cum ai agita un morcov prin faţa nasului unui măgar pe care vrei să-l duci cu tine. Marile lozinci ale secolului al nouăsprezecelea, cu libertate, egalitate, şi fraternitate sunt simple aiureli. Libertate? Clasele populare nu au nevoie de libertate şi nu stiu ce să facă cu ea, după ce li s-a acordat. Datoria şi plăcera lor este să slujească pe altul ; astfel se pot simţi în siguranţă, ori aceasta este dorinţa lor cea mai profundă : să se ştie în siguranţă. Este un fapt constatat de multă vreme, că singura libertate care merită să existe este libertatea de a face bine, ori posibilitatea de a face bine este la îndemâna forţei. Fapta bună este o creaţie a opiniei publice şi e prescrisă de lege; opinia publică insă e creată de acei care au puterea de a-şi impune punctul lor de vedere, şi singura sancţiune pe care i-o dă legea, este forţa care se ascunde dincolo de ea. Fraternitate? Ce inţelegi prin ea?
Charley se gândi câteva clipe la această întrebare.
-Da, nici eu nu ştiu. Dar cred că este sentimentul care ne leagă unul de altul ca şi cand am fi cu toţii membri unei mari familii, şi findcă ne este dat să trăim aici pe pământ un timp atât de scurt, este mult mai bine să ne înţelegem unul cu altul.
-Altceva nimic?
-Poate ar mai fi consideraţia că viaţa este foarte grea şi probabil este mai uşor pentru fiecare dintre noi să o trăim fiind buni şi blânzi unul faţă de altul. Oamenii au o mulţime de greşeli, dar îşi au şi părţile lor bune. Cu cât cunoşti oamenii mai de aproape, te convingi tot mai mult că sunt cumsecade. Asta dovedeşte că dacă le arăţi puţină apreciere vor fi gata să-ţi întindă o mână de ajutor.
-Prostii, dragul meu, toate acestea nu sunt decât prostii. Tu eşti un sentimental incorigibil. Înainte de toate nu este adevărat că oamenii devin mai buni, pe măsură ce îi cunoşti mai bine; nu devin deloc. Tocmai ăsta este motivul pentru care trebuie să te mulţumeşti să cunoşti oamenii, fără să încerci să ţi-i faci prieteni. O cunostinţă işi dezvăluie în faţa ta numai părtile bune, este atent şi politicos, caută să-şi ascundă defectele sub masca unui covenţionalism; dar imediat ce ajungi cu el la o intimitate care să-i permită să-şi scoată masca, va căuta să-l cunoşti atât de bine încât să nu mai aibă nevoie să se prefacă şi vei constata prezenţa unei fiinţe atât de josnice, o fire atât de vulgară, atât de lipsită de voinţă şi atât de coruptă, încât ar trebui să fii zăpăcit, ca să nu-ţi dai seama că aceasta este firea lui adevărată şi ar fi tot atât de inutil să-l condamni din cauza aceasta, pe cât de aberant este să condamni lupul, din cauză că sfâşie. Esenţa omului este egoismul. Egoismul este în acelaşi timp şi puterera şi slăbiciunea lui. O, eu am avut ocazia să cunosc foarte bine oamenii, în timpul celor doi ani de activitate ziaristică. Sunt vanitoşi, meschini, lipsiţi de conştiinţă, zgârciti, sperjuri, abjecţi şi gata oricând să se vândă unul pe altul, nu numai din cauză că ar putea trage un folos imediat, ci chiar din spirit de maliţiozitate. Nu există nici un mijloc la care n-ar fi în stare să facă apel, pentru ca să sape groapa unui rival; nu există umilinţă pe care n-ar fi în stare să o accepte, pentru a obţine un titlu sau o decoraţie. Pe urmă gândeşte-te la setea lor neastâmpărată de reclamă; sunt în stare să se târască în patru labe prin faţa unui gazetar obscur, numai să scrie cateva rânduri favorabile despre ei. Cei bogaţi ar fi în stare să comită mârşăvii, numai să poată câştiga câteva sute de care n-au nevoie. Onestitatea, onestitatea în politică, onestitatea în comerţ – sunt chestiuni care depind întotdeauna de ceea ce se poate câştiga cu ele; singurul amănunt care-i determină uneori să se oprească, este frica. Căci toţi sunt nişte laşi.. Dacă ai sta să le asculţi discursurile, valul de oratorie răsuflată pe care îl răspândesc în jurul lor, minciunile cu care caută să se zăpăcească unul pe altul! O, crede-mă. Ar fi peste putinţă să faci ceea ce am făcut eu din ziua când am plecat de la Cambridge, şi totuşi să-ţi mai rămână vreo iluzie în legătură cu firea omenească. Oamenii sunt josnici, laşi şi ipocriţi. Mi-e silă de ei!
Charley plecă privirea în podea. Se simţea cuprins de furie când se gândea la ceea ce ar fi vrut să-i răspundă lui Simon. Cuvintele lui păreau mult mai caraghioase.
-Nu-ţi inspiră nici un fel de milă?
-Milă? Mila este o slăbiciune feminină. Mila este sentimentul pe care ţi-l stoarce cerşetorul din cauză că nu are stomac, nu are creier şi nu este vrednic să-şi câştige existenţa în mod cinstit. Mila este linguşirea după care este însetat netrebnicul pentru a-şi putea salva respectul faţă de sine însuşi. Mila este şantajul ieftin şi care-l plăteşte din când în când bogatul, pentru a se bucura în mai multă linişte de prosperitatea lui.
Egalitate? Egalitate este cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea rasei omeneşti. Ca şi când oamenii ar fi egali sau ar putea deveni vreodată egali. Vorbesc de egalitate, numai din calcul. La ce i-ar putea servi omului egalitatea, când ea nu-i poate oferi nici un avantaj? Oamenii se nasc inegali; se deosebesc unul de altul prin caracter, prin vitalitate, prin conformaţia cerebrală şi nici o egalitate venită la întâmplare nu poate nivela aceste deosebiri. Vasta majoritate a oamenilor este o adunare de mediocrii: indivizi uşor încrezători, superficiali şi inconştienţi; de ce să acorzi acestora egalitate de posibilităţi cu cei care au caracter, inteligenţă, voinţă, vrednicie şi forţă? Şi tocmai această inegalitate firească dintre oameni, face ca democraţia să fie imposibilă. Ce farsă stupidă ar fi să guvernezi o ţară cu ajutorul a milioane de capete seci. În primul rând aceştia sunt incapabili să-şi dea seama ce ar putea fi bine pentru ei, în al doilea, oamenii aceştia nu au capacitatea de a obţine binele pe care-l doresc. La ce se reduce democraţia? La puterea de persuasiune a strigătului de alarmă pe care l-au inventat politicienii mârşavi şi egoişti. Democraţia este dirijată de magia vorbei, ori numai rareori se întâmplă ca un orator să aibă şi cap, iar dacă se întâmplă totuşi să aibă, nu se poate folosi de el, căci nu are timpul necesar, deoarece îşi cheltuieşte toată energia, căutând să linguşească adunările proştilor, de voturile cărora depinde situaţia lui. Democraţia, din punct de vedere teoretic, a fost una absurdă, iar astăzi îmi dau seama că şi din punct de vedere practic nu este altceva decât o farsă.”


Un mic fragment din cartea “Vacanţă de Crăciun” scrisă de William Somerset Maugham


vineri, 28 august 2009

>><< >><< >><<



Aştepţi pe cineva?
Nu ştii pe cine?
Sau nu te-aştepţi decât pe tine
Să te-nfruptezi din ce ţi se cuvine?

Nu ştii că azi sau mâine -
Vrei, nu vrei -
N-aştepţi decât sosirea Ei?

Şi-oricine-ai fost
Sau vei mai fi,
Sosirea celei nechemate -
Fie că-ţi bate-n geam în zori de zi,
Fie că-ţi intră-n casă-n miez de noapte -
Exact în clipa când ţi-apare,
Doar te sărută şi...
Dispare!...

( Ion Minulescu )



click pe titlul postării: Josh Groban - Remember me


joi, 27 august 2009

** ****** ****



Aş vrea să fiu copac
Şi-aş vrea să cresc lângă fereastra ta.
Te-aş auzi,
Şi-n voie te-aş privi întreaga zi
M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
Ca să te bucuri!
Păsările cele mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,
Iar nopţile mi-ar da cercei de stele
Pe care, ca pe frunze ţi le-aş da.
Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori
M-aş apleca usoară să-ţi sărut
Când părul ce pe frunte ţi-a căzut,
Când buzele cu buze moi de flori
Spre toamnă m-aş juca zvârlindu-ţi mere
Şi foi de aur roşu prin odaie
Cu-a ramurilor tânără putere
Ţi-aş apăra obloanele de ploaie.
Şi, cine ştie, poate că-ntr-o seară
De primăvară, când va fi şi lună
Va trece prin grădina o zână bună,
Făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze şi pământ,
Cu roua şi cu luna pe obraz,
Eu ţi-aş sări în casă şi senină,
Uitând de-atata vreme să vorbesc,
Cu câte-un cuib în fiecare mână,
Aş începe

zâmbesc.

( Magda Isanos )



click pe titlul postării: Angela Similea-Vis vegetal


vineri, 21 august 2009

" Fiinţa mea s-a răspândit peste tot... "



Nimic nu mă mai poate schimba.
Sufletul meu a fost deja modelat de vânt,
ochii au împrumutat culoarea frunzelor,
trupul culoarea florii,
iar sentimentele culoarea toamnei,
aşa încât fiinţa mea s-a răspândit peste tot.

Nimic nu mă mai poate schimba.
Sufletul meu deja a fost modelat de vânt,
ochii au împrumutat culoarea apei,
trupul culoarea pietrelor,
iar sentimentele culoarea timpului,
aşa încât fiinţa mea s-a răspândit peste tot... "

(Dana Capotă)



click pe titlul postării: Chris Spheeris-Juliette


joi, 20 august 2009

Noi... amândoi...



Minunea noastră simplă e că iubim mereu
cu tainică uimire trăită-ntâia oară;
că ne aflăm alături la bine şi la greu,
senini când zarea poate şi pentru noi să moară.

Minunea nostră simplă e darul de a şti
ce-i dor, şi ce-i tristeţe, şi ce-i singurătate -
Minunea noastră simplă e c-am rămas copii
şi că la fel rămânem cât inima ne bate.

(Corneliu Şerban)

http://www.poezie.ro/index.php/author/13709/Corneliu_Serban



click pe titlul postării: Yazoo - ONLY YOU


miercuri, 19 august 2009

Parfumul florii de salcam...



Parfumul florii de salcâm

Mi-ndeamnă gândul spre iubire
Şi toate visele le-anin
De-un dram de dor de fericire.

E seara toată parfumată
Şi evantaiul ei adie
Spre tineri tainica ei şoaptă
De dragoste şi poezie.

E linişte şi e-ntuneric...
Discret, parfumul doar străbate
Locul, momentul e prielnic,
Sărutului pe săturate.

Tu unde eşti? De ce nu vii
Ca, străbătând frumosul drum,
Să simţi, când talia mi-o ţii,
Parfumul florii de salcâm?

( Mihai Elena )

http://www.poezii.biz/afiseazapoezie.php?poem=61015


click pe titlul postării: Andre Rieu - The second waltz


marți, 18 august 2009

* * * * * * * * * *



Pe mine
mă iubeau toate femeile.
Mă simţeam puternic şi sigur.
Ca Meşterul Manole,
am cutezat
să ridic o construcţie
care să dăinuie veşnic.
Am început lucrul
şi le-am chemat la mine
pe toate:
pe Maria, pe Ana,
Pe Alexandra, pe Ioana...
Care intâi va ajunge,
Pe-aceea-n perete o voi zidi.
Dar din toate femeile
A venit una singură:
Mama.
Tu nu m-ai strigat,
Fiule?

( Grigore Vieru )



click pe titlul postării: Grigore Leşe-Săracu' omu' cu dor
(un cântec tare drag sufletului meu)


duminică, 16 august 2009

Dor...



Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum - ?

Trecea, şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui…

Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva, şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim.

( Elena Farago )



click pe titlul postării:
Gheorghe Zamfir- Can you feel the love tonight


**** **** ****



Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinţi statui
Să fim întâia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i.

Să ne iubim cât ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce suntem şi ce vrem
Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul
Ceva-ntre rugăciune şi blestem.

Ca un barbar ce ţine o tanagră
Aşa suntem pe-acest nisip noi doi
Şi stelele ce cad în Marea Neagră
Ridică valul sângelui din noi.

Să ne iubim hipnotizaţi de lună
Cutreieraţi de-al vaselor tangaj
Şi să ne viscolească împreună
Ninsorile de sare pe obraji.

Să ne iubim, păgâna mea atee
Iubito, marea seamănă cu noi
Suntem un Dumnezeu şi-o Dumnezee
Chemaţi să-nceapă lumea de la doi.

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Pe unde trec epavele călări
Să curăţăm întreaga lume veche
În fluxul şi refluxul noii mări.

Să ne iubim etern, noi, provizorii,
Cum niciodată, valul nu va sta
Eu spun că îngenunchi în faţa mării
Să nu spun că-ngenunchï în faţa ta.

( Adrian Păunescu )



click pe titlul postării: Andre Rieu - Life is beautiful


joi, 13 august 2009

Sub ploaia de stele căzătoare...

Fiica mea, uitându-se după stele căzătoare...







Miercuri seara, dupa orele 9 trecute fix, am poposit pe terasa de observaţii astronomice, a Complexului Muzeal de Ştiintele Naturii din Galaţi...
Voiam neapărat să văd multe stele căzătoare. De ce multe?? Păi, o stea căzătoare văzută... înseamnă o dorinţă împlinită.
Şi... am văzut câteva...
Vreo doua ore am stat cu ochii pe cer...
Am plecat spre casă , având bucurie în suflet şi muuultă pulbere de stele în plete...


click pe titlul postării Călin Geambaşu - O ploaie de stele


miercuri, 12 august 2009

Să fii copil e un lucru serios, nimic pe lume nu e mai frumos...



Te-aş întreba, în treacăt, dacă mai eşti copil,
dacă mai scoţi pe-afară poveştile din tine,
dacă zâmbeşti păpuşii cu ochii de vinil
ce-aşteaptă mângâiere pe raft, în magazine?

Te-aş întreba, în treacăt, dacă zâmbeşti în vis
când dau în pârg cireşii din amintirea veche
şi se aprinde luna pe cerul larg deschis
să vezi cum zboară îngeri cu fructe la ureche?

Te-aş întreba, în treacăt, dacă-i şi ziua ta
când eu din cuib de păsări pândesc să vină vara
şi-mi cos peste rochiţă petalele din ea
să-ntâmpin cărăbuşii în frac, când vine seara?

Te rog pe tine, omul oprit spre-a mă citi
Să-mi dăruieşti un zâmbet... şi să mai fim copii.

(Anamaria Roman)

http://www.poezie.ro/index.php/author/0027484/Roman_Anamaria



click pe titlul postării: Yanni - Play time


marți, 11 august 2009

Când "Bună dimineaţa" înseamnă... TE IUBESC!


Te-am căutat
cu ochii închişi inspirând mirosuri
de aşternuturi mototolite dimineaţa…

Te-am căutat
răscolind cu palma fumul de ţigară
amestecat cu aburul cafelei dimineaţa…

Te-am căutat
printre razele soarelui şi în
reflexia lor în stropii de rouă dimineaţa…

Te-am căutat
ore în şir uitându-mă la oamenii
ce trec zgribuliţi pe stradă dimineaţa…

Te-am căutat
pentru că-mi doream să te iubesc,
să trăiesc încă o viaţă cu tine…

Te-am găsit
lângă mine şi acum mă trezesc altfel
la viaţă în fiecare dimineaţă…

Te-am găsit
şi-am aflat acum cât de istovitoare
a fost căutarea şi cât de frumoasă eşti
dimineaţa.

(Radu Vultur)


http://www.poezie.ro/index.php/poetry/150679/cand_



click pe titlul postării: CONEXIUNI - TU

Gradina Botanica din Balcic...
























click pe titlul postarii:
Secret Garden - Song from a secret garden

luni, 10 august 2009

SORA SOARELUI...



Într-o tânără grădină

Dintr-un sat frumos, bogat,
Am vazut o răsărită
Care ochii i-au legat.
Înţeleg că nu degeaba,
Ci de păsări care zbor.
Totuşi e neomeneşte
Să legi ochii unei flori.
Nu mai ştie-n care parte
E acuma Soarele.
Amărâtă se gândeşte:
„Poate că nici nu mai e!“
Doamne, cum sluţit-am floarea,
O am cunoscut abia.
Ieri, crăiasa fără seamăn,
Azi te poate speria.
Un copil de ea aseară
Chiar s-a speriat puţin.
Latră-n faţa ei căţelul
Ca la duşman şi străin.
E şi pâine, şi la pâine,
Şi căsuţă, şi cărbuni.
Dar ceva în viaţa asta
Nu-i la cale, oameni buni.
Nu-i la cale, cum să fie,
Dacă, omule, în loc
Să-i spui florii: „Bună ziua“,
Îi pui cârpele pe ochi.
Ehei, soro, cum îmi vine
Cârpa de pe ochi să-ţi scot,
Să fugim şi să ne-ascundem
Şi de bine, şi de tot.
Să luăm cu noi si cucul
Care-a mai rămas pe lunci.
Să vedem ce-a zice omul,
Să vedem ce-a zice-atunci?!

(Grigore Vieru)


click pe titlul postarii: Nicu Alifantis - Floarea soarelui



duminică, 9 august 2009

Mulţumesc, Cristi...


http://chris39.bloggerul.ro/


*** *** *** ***



Nouăzeci şi nouă de elemente,
Adunaţi-vă, combinaţi-vă, alegeţi-vă,
Şi daţi-mi fericirea.

Nouăzeci şi nouă de elemente,
Vă dau jumatate din fruntea mea,
Potriviţi-vă în aşa fel,
Atâta fier, atâta aur, atâta mercur
Şi daţi-mi fericirea.

Nouăzeci şi nouă de elemente,
Aţi greşit calculele,
A ieşit înţelepciunea,
Daţi-mi fericirea.

Nouăzeci şi nouă de elemente,
Ce să fac cu dezamăgirea asta
În formă de stea, de femeie, de tinereţe,
Şi de alte idealuri -
Daţi-mi fericirea.

Nouăzeci şi nouă de elemente,
Trecute în tabloul fiinţei mele
Încă mai arunc sub cazanul vostru o zi,
Şi încă un an,
Şi încă o vârstă...

(Marin Sorescu)



click pe titlul postării: Secret Garden - Prayer



sâmbătă, 8 august 2009

Vama Veche... iulie 2009...



















































click pe titlul postării: VAMA VECHE - Vama Veche



vineri, 7 august 2009

**************




În noaptea asta le îngrop pe toate

La mine-n suflet şi la mine-n gând
Mă biciuie fantome încruntate
În noaptea asta te iubesc plângând.

În noaptea asta eu voi pune foc
La rădăcina celor întâmplate
Am obosit să urlu şi să joc
În noaptea asta eu voi pune foc.

Va arde, va arde iubirea de lut
Pe tot ce am trăit doua cruci au crescut
Va arde, va arde iubirea de lut
Pe tot ce am trăit doua cruci au crescut.

Şi anii de iubire-mi sunt săraci
Şi franghia-i subţire şi-i pustiu
În noaptea asta n-ai decât să taci
Căci orice ai spune-i prea tarziu.

Şi tare aş vrea să nu mai vreau nimic
Când nu poţi să rosteşti nici da nici nu
Mă-nţeapă crivăţul şi-mi este frig
În noaptea asta mă ucizi şi tu.

Va arde, va arde iubirea de lut
Pe tot ce am trăit doua cruci au crescut
Va arde, va arde iubirea de lut
Pe tot ce am trăit doua cruci au crescut.

Mai arde pe sfârşite lumânarea
Şi-n somn probabil că acum mă strigi
Iar eu stau la taifas cu disperarea
Că-n noaptea asta nu mai eşti aici.

În noaptea asta eu voi pune foc
La rădăcina celor întâmplate
Am obosit să urlu şi să joc
În noaptea asta eu voi pune foc.

Va arde, va arde iubirea de lut
Pe tot ce am trăit doua cruci au crescut
Va arde, va arde iubirea de lut
Pe tot ce am trăit doua cruci au crescut.

( Tatiana Stepa)


click pe titlul postării: Vasile Şeicaru - La adio


In pas de plimbare prin Gradina Botanica din Balcic...