miercuri, 30 aprilie 2008

Noi doi si... lumea intreaga...

Motto:cuvintele fără legătură, întâlnirile întâmplătoare se preschimbă în dovezi cât se poate de limpezi pentru omul cu imaginaţie, dacă el are cât de cât foc în inimă. (Schiller)

Acum am să-ţi spun povestea mea.
Când m-am născut mama lucra la fabrică şi încă de atunci mi-am dat seama că oamenii sunt un soi de maşinării ce funcţionează pe sisteme stereotipice. Nu mi-a plăcut de nimeni din lumea aia din simplul motiv că nici pe mine nu m-au agreat prea mulţi: eram cam verde, un verde crud, încruntată şi cu patru colţuri.
- Ei, nu se poate! Tu eşti atât de frumoasă.
- Taci, dragă, ce ştii tu! Sunt grăsuţă, de fapt sunt chiar uriaşă, dar despre altceva îmi doresc să-ţi vorbesc acum, aşa că fii atent, te rog. Într-o zi ceva s-a întâmplat, o chestie atât de simplă, încât nu mi-aş fi imaginat că ar putea să-mi schimbe viaţa definitiv, să cunosc o creatură aşa specială, construită pe alt sistem, diferit de al meu, de al tuturor. Stăteam plictisită sub masa mea din mercerie (căci într-o mercerie am trăit timp de mulţi ani), clopoţelul acela infect de la intrare era singura mea distracţie (cânta toată ziua pe mai multe voci şi spunea că îmi dedică mie piesele), când un obiect imens mă ia cu forţa de acolo, mă îmbracă într-un material transparent, apoi nu ştiu ce a urmat. Beznă, tăcere, frică. Apoi din nou lumină, haleluia! El a avut grijă de mine, m-a admirat (nimeni nu mai făcuse asta pană atunci), ba chiar i-a mărturisit cuiva că sunt foarte drăguţă.
- Era tânăr?
- Aooleuu, mai lasă-mă cu gelozia ta! Nu-ţi mai spun nimic.
- Scuze, scuze! Continuă!
- Nu ştiu ce era, nu găsesc o definiţie suficient de bună să te fac să înţelegi, nu avea vârstă, nu avea nume. Era ceva nou. L-am studiat când lucra la biroul său. O fiinţă atât de candidă, avea părul încărunţit şi totuşi zâmbea copilăreşte, se bucura de o melodie veche difuzată la radio, de vizitele nepoatei lui, de vinul fiert cu scorţişoară. Avea multe cărţi şi fotografii alb-negru lipite cu scotch pe un perete. Ei, şi cu toate astea era singur într-o cămăruţă cu tavanul într-o parte. Nu plângea şi nici nu cerea ajutor, nu accepta sfaturile nimănui, obsedat de mărgele de sticlă şi păpuşi vorbitoare, se descurca singur. Am început să-l cunosc şi mi-e drag. De atunci stau aşa, micuţă şi grasă, chiar la baza gâtului. Acolo i-a plăcut lui să mă ţină, să-i fiu aproape, să îi văd toate stângăciile şi rândurile interminabile din ziare, să aud atâtea lucruri minunate.

Nimic deosebit nu s-a întâmplat cu el. A început să îmbătrânească, desi se împotrivea cu toată puterea lui. Iar nasturii au continuat să vorbească până dimineaţă, istorisind fabuloase întâmplări...

(Vatafu Gabriela Teodora)

luni, 28 aprilie 2008

"Pentru visele mele imi rezerv viata intreaga, pentru dorintele mele imi pastrez noaptea..."

Soarele doarme linistit
Acum un secol
Oceanele nostalgice calme si rosii
Puneau la odihna mangaierile fierbinti
Pentru visele mele imi rezerv viata intreaga
Pentru dorintele mele imi pastrez noaptea
Adevarul de la sfarsitul lumii
Daca iti pierzi increderea, e ca si cum ai comite o crima
Imi doresc ca timpul noptii
Sa dureze o vesnicie
Intunericul din jurul meu
Sa tarmuiasca o mare de soare
Of, cum imi doresc sa cobor o data cu Soarele
Dormind
Plangand
Cu tine
Durerea are o inima umana
De la Dumnezeul meu ma voi abate
As naviga inainte o mie de Luni
Niciodata nestiind unde sa ma duc
Douasutedouazeci si doua zile de lumina
Vor fi dorite de catre noapte
Un moment pentru joaca poetilor
Pana nu mai ramane nimic de spus
Imi doresc ca timpul noptii
Sa dureze o vesnicie
Intunericul din jurul meu
Sa tarmuiasca o mare de soare
Of, cum imi doresc sa cobor o data cu Soarele
Dormind
Plangand
Cu tine...
( NIGHTWISH - "Sleeping sun" )

Ce bine cã esti - Nichita Stanescu



E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.

Sã stam de vorba, sã vorbim, sã spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mã, fericire, în sus, si izbeste-mi
timpla de stele, pânã când
lumea mea prelunga si în nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au vãzut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pãmânt,
una foarte de sus, aproape rupta
în infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.

DEVELOPARE - Marin Sorescu


Azi am fotografiat numai copaci,

Zece, o sută, o mie.

Îi voi developa la noapte,

Când sufletul va fi o cameră obscură. Apoi îi voi clasa:

După frunze, după cercuri, După umbra lor.

O, ce uşor

Copacii intră unul într-altul!

Iată, nu mi-a rămas decât unul.

Pe-acesta îl voi fotografia din nou

Şi voi observa cu spaimă

Că seamănă cu mine.

Ieri am fotografat numai pietre.

Şi piatra de la sfârşit

Semăna cu mine.

Alaltăieri - scaune -

­Şi cel care-a rămas

Semăna cu mine.

Toate lucrurile seamănă îngrozitor

Cu mine...

Mi-e frică.

sâmbătă, 26 aprilie 2008

TRIUMFUL IUBIRII











As vrea sa fiu ca aerul usoara,

Si sa ma sui la cer si sa-l sarut,

De bucurie ca se desfasoara

Deasupra mea si-a ta si c-a facut

Sa ne-ntalnim mereu in cate-o stea,

La care inca de copii priveam

Cand rasarea-n anume ceas la geam,

Si eu si tu spuneam: “E steaua mea!”.

Si-asemeni stelei, va fi fost si-o carte

Care-n aceeasi vreme sa ne placa

Mie-ntr-o parte, tie-ntr-alta parte

A stramtei lumi; si cine stie daca

Ne-am despartit candva cu-adevarat

Privirile pe cer si pasii pe pamant,

De vreme ce ni s-au amestecat

Intr-un universal si orb alint…

As vrea sa fiu ca aerul usoara

Si sa m-ating de toate ce-ai atins,

Sarutul meu de-a pururea aprins

Sa fie-acela care te-nfasoara;

Cand vei privi-ntr-o apa, sa ma vezi,

Si clatinarea fiecarei flori

Aminte aduca-ti ca de-atatea ori

Ne-au cununat frumoasele livezi,

Si mana mea pe umeri ti-a fost stat

Acolo,-n intuneric, ochii mei

Si-amestecara lacrima cu-ai tai

Mult mai-naintea primului pacat.

Tii minte limba-n care mi-ai vorbit

Intaia oara, si-n ce tara-anume,

Si cate trupuri am schimbat si nume,

Cand trecatoare morti ne-au adumbrit ?

Eu nu mai stiu, dar amintirea ta

E ca un fir pe care-l simt prin vreme,

Si nu m-as rataci si nu m-as teme

Decat in clipa-n care m-ai uita.



Magda Isanos