sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Nu-i vina mea...



N-as vrea sa fiu cum sunt, nu-i vina mea,
mi-i drag pamantul, draga dimineata,
ca celui dintai om ce se-nchina
la soare, asa de draga-mi este viata.

Nu pot ura nimic, nu-i vina mea
presimt in toate ochiul de lumina
a celui fara timp si fara vina
care-a taiat din bezna prima stea.

Si ca si valul, sufletul meu clar
zvacnind de bucurii si trecator,
de se revarsa-n calea tuturor,
in sine se retrage mai amar.

Nu-i vina mea, n-as vrea sa fiu cum sunt
si-mi par si mie fara de-nteles,
ulcior stangaci si subred de pamant,
in care toti strabunii s-au cules.

(Magda Isanos)


click pe titlul postarii:
Agnetha Faltskog - Sometimes when I'm dreaming




miercuri, 28 ianuarie 2009

" atat cat am stiut sa fim copii... "




ceva nu se întâmplă de fapt

nu suntem în danemarca dar dacă am fi
tot ce e putred s-ar şterge
la prima mişcare
când celălalt se scutură de el însuşi
lasă pe străzi şi numele şi dragostea
copiii se uită nemiloşi calcă prin ea
atât va rămâne
pojghiţa transparentă pe bocancii lor mici
până la prima joacă prin iarbă

am fi avut ceva numai al nostru
o grădină suspendată
o lume din care să nu ieşim murdari
un havuz de stări bune
din el ar fi sărit peştii-dorinţă
dar chestia asta în noi numită magie
e numai gheaţa de pe stabilopozi
sau gustul sălciu al tăcerii
atât cât am ştiut să fim copii fără mâl
fără descompuneri

ceva nu e bine deloc
cafeaua rece mâncarea în miezul nopţii
se absorb ca plumbul
aşa cum iluziile se depun tot mai lent
în spaţii tandre
şi simţim că toate lucrurile scapă
din mâinile încremenite
nu ne mai cuprindem în braţe
dormim stingheri iubim prea singuri ...

(Ela Victoria Luca)

duminică, 25 ianuarie 2009

Darul nedorit...



Dimineata mi-am zvarlit mreaja in mare.
Din strafunduri intunecate am scos
lucruri stranii la-nfratisare,
si fiecare – ciudat de frumos:
unele straluceau ca zambetele,
unele scanteiau ca lacrimile,
iar altele se imbujorau ca obrajii unei mirese.
Cand cu povara zilei in spate
m-am intors acasa,
iubirea mea lenevind in gradina, agale,
smulgea dintr-o floare petale.
Cumpatul, pentru o clipa, mi l-am pierdut,
si-apoi, la picioarele dragii am pus
tot ce scosesem din mare,
ramanand tacut.
Ea, privindu-le, a spus:
“ Ce ciudatenii sunt astea?
Nu cred ca sunt de vreun folos…”
Fruntea mi-am plecat de rusine, ros
de un cuget amar:
“N-am sangerat pentru-acestea,
nu le-am targuit din bazar,
nevrednice-s sa i le-aduc in dar…”
Apoi toata noaptea le-am zvarlit, arar,
Una cate una, pe-ale ulitei praguri.
Dimineata au venit calatori; le-au cules
Si le-au dus departe, in straine meleaguri.

(Rabindranath Tagore)...

sâmbătă, 24 ianuarie 2009

"Vreau sa te mai tin,din cand in cand, visand, pe bratul meu..."




In ochii tai ma vindec

si ma sclad,
Ne tinem,unul altuia,
de cald
Sau noaptea,poate,
numai de urat...
Eu nu te-ntreb
de unde-ai coborat,
Tu nu ma-ntrebi cat stau
si unde plec...
Si,uite-asa,trec zilele,
cum trec,
Si, uite-asa,vin noptile
cum vin,
Dar daca inca vreau sa te mai tin,
Din cand in cand,visand,
pe bratul meu,
O alta zi se va-ntampla mereu
Si-o alta noapte se va-ntoarce-n noi,
Sa ne convinga, totusi, pe-amandoi,
Cat de frumos e cerul si de-nalt
Privit, prin somn,cu ochii celuilalt.

(George Tarnea)

miercuri, 21 ianuarie 2009

" ... umbre pe care lumina ei le-a adus in lume..."



O, dac-aş fi o lumânare numai,

Să mă consum treptat
De la un capăt spre altul,
Simplu, ca-n aritmeticile
Copiilor…
Capul întâi - ce fericire! -
Mi-ar dispărea,
Lumea ar spune:
Ce fără cap este fata aceasta!”,
Eu aş fi uitat totul
Şi nimic n-aş mai căuta să-nţeleg.
Inima apoi mi s-ar topi,
Şi n-aş mai iubi,
Şi n-aş mai urî,
Şi nici o suferinţă nu m-ar atinge,
Şi lumea ar spune:
Ce fără inimă este fata aceasta!
Şi aşa mai departe.
Şi apoi n-aş mai avea nici o dorinţă,
Şi nici o patimă,
Şi sângele meu purtător de corăbii
S-ar spulbera,
Şi mi-ar rămâne numai genunchii uscaţi,
Tremurători cu demnitate sau îngenuncheaţi,
Nimeni nu s-ar mai obosi să spună ceva.
În ultima linişte,
Balta de ceară
S-ar răci, pedepsită anume
Pentru toate îngrozitoarele umbre pe care
Lumina ei le-a adus în lume…

( Ana Blandiana)

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

" Daca as fi un secret Ce-ai face cu mine? M-ai pastra sau m-ai spune? "


Confesiunile unui poet - Traian T. Cosovei


"La varsta mea, dragostea este o intelepciune"

A publicat peste 20 de volume de poezie, are 5 premii literare prestigioase si... patru casnicii la activ. Fire pasionala si nonconformista, a luat-o de fiecare data de la capat, convins ca in literatura si in iubire compromisurile ucid. si-a bandajat ranile sufletesti distiland in cuvinte suferinta, la aceeasi masina de scris, mostenita de la tatal sau. De 12 ani traieste alaturi de scriitoarea Stefania Cosovei, o poveste de iubire cladita pe dragostea pentru literatura si pe credinta in Dumnezeu

"Nu umblu niciodata in sertarele nimanui"

- Se spune ca secretul unei vieti emotionale echilibrate sta in dragostea de care ai parte cand esti mic. Ati simtit si dvs. ca felul de a fi in relatia cu femeile pe care le-ati iubit a fost marcat de ce ati trait in copilarie?

- Am avut o copilarie in care lipsurile datorate vremurilor (m-am nascut in iarna lui '54) au fost estompate de dragostea pana la rasfat a parintilor mei. Tatal meu a scris o carte de cateva sute de pagini despre mine, ma pot lauda ca sunt printre putinii autori cu biografia completa, de la 1 la 5 ani. Cand aveam 12 ani parintii mei au divortat si am trait, pana ce am terminat facultatea, dintr-o pensie alimentara, impreuna cu mama. Trei luni de zile, cat dura vacanta de vara, tata ma lua cu el in Delta, prin locuri numai de el stiute, ce n-au aparut niciodata pe vreo carte postala. Ne rataceam amandoi prin padurea Letea, pandeam impreuna pelicanii, dormeam noaptea pe pontoane plutitoare si mancam conserve de pateu si branza topita. Au fost momente sublime. Dar apoi, tatal meu s-a recasatorit, iar nevasta lui nu ma prea simpatiza. Avand, asadar, o copilarie lipsita de autoritatea tatalui si fiind extrem de rasfatat de mama, am considerat, uneori in mod gresit, ca si femeile din viata mea trebuie sa imi faca toate hatarurile, mofturile, capriciile, sa-mi rabde toanele, ifosele si mendrele. Intrebati-o pe sotia mea, stefania! Este cea de-a patra sotie. si ultima! Suntem de 12 ani impreuna, lucru care nu mi s-a mai intamplat.

- Ce v-a adus si ce v-a tinut atata timp impreuna? Orice relatie este supusa fluxului si refluxului afectiv, care in unele cazuri deterioreaza ce e frumos.

- Pe Stefania am cunoscut-o intamplator, in cartier, la niste prieteni. Am aflat ca-si pierduse sotul, bolnav de cancer, cu trei ani in urma. M-a sedus la ea o bunatate interioara extraordinara. Parea un om coplesit de intamplarile nefericite ale vietii, dar imi placea ca e o persoana puternica, care nu se lasa doborata. Este Capricorn, zodie de pamant, iar eu Sagetator, zodie de foc. Se spune ca pamantul intretine focul si asa este. E un suport, o radacina in viata mea. Relatia mea cu ea a stat de la bun inceput sub semnul cuvintelor. Stefania are talent literar, scrie si ea, si inzestrarea aceasta e recunoscuta si de altii, nu doar de mine. Apoi, nici o relatie nu rezista daca nu exista intelegere profunda si afectiune, toleranta pentru felul de a fi al celuilalt, sprijin si intrajutorare. Mai ales la o anumita varsta, la care pasiunile nu mai sunt la ordinea zilei. Eu sunt dificil, lucrez noaptea, ascult muzica si bat la masina. Noroc cu cele trei usi de stejar ale casei. Eu scriu versuri si critica literara, sotia mea scrie proza. Amandoi am fi indreptatiti la un egoism de tip superior, care te face sa-ti aperi teritoriul, ideile, proiectele de viitor, lucru care in unele cupluri duce la conflict. Dar leacul nostru e dialogul. Vorbim foarte mult, despre cate-n luna si-n stele, uneori ne prinde dimineata stand la povesti. Vorbim de-ale mele, de-ale ei, facem planuri literare, planuri de publicat, vorbim de muzica, de carti sau filme. si intre noi nu incape orgoliul. O relatie buna de iubire nu se poate intemeia decat pe renuntarea la lupta pentru putere. Sa fim sinceri, cand cunosti un om ii schimbi coafura, ii schimbi parfumul, ii schimbi lecturile. Dar astea sunt lucruri care se intampla fara sa vrei sau sa simti. In afara de aceste schimbari de suprafata, poti sugera sau recomanda, dar e o greseala enorma sa incerci sa schimbi pe cineva profund, cu brutalitate. Ori il intelegi si-l accepti, ori nu-l intelegi si atunci mai bine-l lasi in plata Domnului. Intre noi nu e loc nici de rivalitate. Sunt fericit cand vad o pagina sau doua de proza ale stefaniei intr-o revista, cand vad ca ii apare o carte, cand vad ca are presa buna, mai ales pe un domeniu greu. Poezia tine de o sclipire de moment, proza in schimb se construieste. La noi, literatura nu e motiv de cearta, ci obiectiv comun. La un moment dat, cand tot intarzia sa-si incheie romanul, mai mult in gluma, i-am spus ca daca nu-l incheie odata, divortam.

- Scriitorii au nevoie de spatiu personal, de intimitate, de singuratate. Asta n-a fost niciodata prilej de vrajba?

- Exista lucruri care trebuie sa-ti apartina, nu le poti folosi la comun. Eu am biroul meu, ea are biroul ei. Aparatul foto e al ei, cumparat de mine, dar eu nu-l folosesc. Computerul e al ei, masina de scris e a mea. Dar dincolo de asta nu exista al meu si al ei. Daca am un tricou si-i place Stefaniei, i-l fac cadou sau il purtam amandoi.
N-am avut niciodata foarte multi bani, dar m-am obisnuit cum traiam cu mama, care era un om foarte chivernisit, sa aduc tot ce castig si sa pun la comun. In rest, ne respectam reciproc intimitatea. Nu umblu in sertarele nimanui, nu caut in telefon sau in geanta. O fata mi-a spus demult de tot "sa nu intrebi niciodata o femeie la ce se gandeste". Mi-am dat seama de atunci ca dorinta de control, gelozia, posesivitatea sunt pentru oamenii slabi, fara incredere in ei insisi. si-apoi, chiar e plictisitor sa stii ce face si gandeste celalalt in fiecare clipa. Nu trebuie sa-l coplesesti cu o afectivitate exacerbata, pentru ca-l sufoci, dar trebuie sa fii prezent, cand simti ca are nevoie. Uite, eu si Stefania, cand mergem undeva, fie ca e la muzeu, la Uniunea Scriitorilor sau la o lansare de carte, nu stam la masa impreuna. Toata lumea stie cat suntem de legati si de apropiati, suntem niste siamezi mentali, dar fiecare are nevoie de o doza de libertate pentru a-si face cunostinte noi, pentru a discuta cu amicii. si asta nu se face stand de mana cu sotul.

"Oamenii habar nu au de ce se indragostesc, dar au milioane de argumente atunci cand se despart"

- Ati gasit dragostea de care aveati nevoie, dar dupa patru incercari. Altii s-ar fi dat batuti pe parcurs. De unde atata curaj sa o luati de fiecare data de la capat?

- Tocmai lipsa unei familii in copilarie m-a facut sa-mi doresc continuu sa am si eu una. Asa ca am luat-o de multe ori de la capat. Nu doar de patru ori. Au mai fost multe altele, care n-au ajuns la altar. Dar am avut convingerea ca pana la urma va fi bine. Cand m-am casatorit cu Stefania, ofiterul de la starea civila era un vecin, acelasi care oficiase si in cazul celorlaltor trei. Cand m-a vazut, mi-a spus: "Traiane draga, eu te-am nenorocit de trei ori. Te dau pe mana altcuiva". si a oficiat o doamna, care se pare ca a avut mana buna.

- De ce nu a functionat in celelalte cazuri?

- Intr-un interviu mai vechi in "Formula AS" spuneam - si imi mentin parerea - ca oamenii habar nu au de ce se indragostesc, dar au milioane de argumente atunci cand se despart. Prima casnicie s-a stricat din vina mea. Intervenise plictiseala matrimoniala. Prima mea sotie, pe care o respect enorm, era foarte preocupata de cariera ei universitara. Era un om intransigent si foarte ambitios. Tintea departe si avea asteptari mari de la mine. N-am iubit-o prea tare, dar era singurul om in care aveam incredere. Regret enorm suferinta pe care i-am provocat-o atunci. N-o merita. A doua a fost pasiune la prima vedere, dar a durat doar trei luni, din care doua am fost plecati in concedii. Cum ne-am intors de la Sfat, ea s-a schimbat radical, a inceput sa-mi faca program, cand vin, cand plec. Cand ai alaturi un om care nu are o viata interioara bogata, care nu viseaza nimic, n-are ambitii secrete, te golesti si tu. Iar daca nu viseaza nimic si in plus devine si tiran, mai bine iti iei talpasita. A treia s-a stricat incet. Intr-o zi, m-a rugat sa-i aduc din geanta tigarile si acolo am dat peste o scrisoare cu aranjamentul ei de plecare in strainatate, despre care nu-mi spusese nimic, desi eram casatoriti de trei ani. Am pus frumos scrisoarea la loc si n-am zis nimic. Apoi am plecat la pescuit doua saptamani. Ea mi-a dat un ultimatum si eu am mai plecat doua saptamani la pescuit, cu alta fata. Nu mai aveam ce vorbi. Cand m-am intors, am gasit casa ca dupa zugravit. Acum, doua dintre fostele neveste stau pe aceeasi strada cu mine.

- Cum e dragostea acum, la varsta matura?

- La varsta mea dragostea este o intelepciune. Ma ajut de un citat biblic: "si de-as avea darul prorociei si tainele tale toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic un sunt". Marin Preda a spus-o mai simplu: "Daca dragoste nu e, nimic nu e. Dragostea indelung rabda, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul". Cu timpul, dragostea se spiritualizeaza, se infiripa printre crapaturile existentei, ca o planta miraculoasa aducatoare de viata, se intelepteste si se revarsa asupra celor din jur ca o apa binefacatoare. Pentru ca dragostea inseamna viata.

- Se spune ca artistii nu iubesc ca oamenii de rand. Au ei nevoi mai speciale?

- Artistii se rasfata. Isi inventeaza drame personale, mici puneri pe scena publica, spectacole de la care adesea sunt absenti... chiar ei, care ar fi trebuit sa fie actorii principali. A iubit Eminescu altfel decat muritorii din jurul lui? Nu! Dar a stiut sa exprime acest sentiment cum putini au facut-o. Versurile mele ascund o indoiala in privinta autenticitatii sentimentelor. Am fost de prea multe ori dezamagit. Daca as fi scris cate o carte de fiecare data, l-as fi depasit pe nemuritorul Balzac. De altfel, intreaga literatura moderna are structura unui imens, necuprins discurs de dragoste... fie el si poetic. Daca marea poezie este o poezie a nefericirii, este pentru ca literatura nu se naste din fericire si imbuibare. Poezia e o pastila de uitat, un bandaj pentru toate aceste suferinte, o exorcizare a neimplinirii. Daca imi recitesc o antologie de poezie, pot spune cu exactitate cu ce iubita eram in perioada in care am scris anumite poeme.

- Fericirea si starea de a fi in iubire tin si de puterea exagerarii, de constructia mentala?

- Evident, sentimentul ti-l construiesti caramida cu caramida. Am trait la viata mea si dragoste la prima vedere si mi s-a intamplat nu o data. Dar pot spune ca asta nu e suficient, nu e o garantie. Cred mai tare in relatiile construite, in reciprocitatea sentimentului, in transferul care exista. Dar nu e suficient sa-ti amplifici singur mental o pasiune, daca de cealalta parte nu ai nici un ecou. Un vers de-al Beatles-ilor spunea: "The love you take is equal to the love you make" - dragostea pe care o primesti este egala cu cea pe care o oferi.

"Lumea de astazi este ahtiata dupa sentimente, dar nu are curajul sa se implice"

- Cum v-ati ridicat din esecurile de care ati avut parte? Fiecare nereusita in dragoste lasa urme.

- Am fost camilpetrescian si mi-am spus ca vina nu e a ei, vina e a mea, ca am crezut in aceasta relatie. M-am analizat, mi-am stabilit doza mea de vinovatie. si nu mi-a picat bine, evident. In plus, cand esti si persoana publica, lumea te comenteaza altfel. A durut. Micul meu metabolism afectiv a fost dat de fiecare data peste cap. Suferinta din dragoste te poate aduce uneori la solutii extreme, la ganduri sinucigase. Depinde si de unde cazi, eu am cazut de sus de foarte multe ori. Dar sunt un om lucid, m-am adunat si am mers mai departe.

- Scriitorii sunt inclinati uneori sa-si hraneasca aceste drame. Exista o voluptate a suferintei?

- Unii si le insceneaza, si le cauta si le racaie cu penita, ca sa mai curga niste sange textual, dar sunt si oameni care privesc cu seninatate sau aparenta seninatate. Eu sunt un simulant, un senin aparent. I-am spus odata stefaniei: "Iti dau trei luni din viata mea sa le traiesti, sa vedem apoi daca te gasesc pe linia de tren sau spanzurata pe undeva". Nu i-a picat bine, mi-a parut rau dupa aia, ar fi putut sa-mi spuna si ea acelasi lucru. Zestrea ei de suferinte e la fel de mare.

- Va mai regasiti in lumea de azi? Nu vi se pare alienata, saracita de sentimente?

- Nu exista viata indeajuns pentru cata iubire este pe lumea asta. Lumea de astazi este ahtiata dupa sentimente, dar nu are curajul sa se implice. Vor ceva de-a gata, nimeni nu e pregatit sa dea. Cred ca tine de o comoditate afectiva si de o lipsa de educatie a sentimentelor. Epocii de azi ii lipsesc niste modele si niste repere in materie de viata de cuplu si de familie. Divorturi existau si pe vremuri, ceea ce s-a schimbat acum e ca multe cupluri nu mai pun la baza sentimentul, ci statutul social sau capitalul de imagine. Iar comunicarea lipseste cu desavarsire. Traim o forma noua de alienare. Oamenii ar trebui sa-l redescopere pe Dumnezeu. Recunosc ca aici sunt putin conservator. Biserica si familia sunt doua valori in care cred profund.

- Isi mai gaseste faptul de a scrie poezie ecou intr-o lume despiritualizata?

- Balanta sensibilitatii s-a schimbat, e drept. Acum se mai citeste proza, poezia este pentru connaisseuri, dramaturgia e pentru un grup de elita. Dar dragostea si poezia nu mor niciodata. Mai intra in coma din cand in cand, dar ele se cer mereu reinventate. Nu mai traim la 1800, e o lume in miscare, ce intalneste si alte moravuri.

- De ce scrieti?

- Din convingere. Din acelasi motiv pentru care m-am incapatanat sa-mi fac o familie. Tot ce stiu si pot sa fac este sa transmit niste emotii, iar poezia este o emotie condensata in cateva sintagme. Scriu, pentru ca mai cred in nevoia de emotie, fara de care ne-am instraina cu totul. si scriu pentru placerea mea. Nu fac parte dintre cei care scriu cu efort.

"Am obosit sa tot investesc si sa tot fac papusi de lemn care sa ma minta"

- Care sunt bucuriile dvs. acum?

- Ma bucur ca sunt in viata si ca traiesc, cum spunea Nichita, in timpul vietii noastre, nu in timpul vietii altora. Sunt contemporan cu niste lucruri care ma socheaza. Ma bucur ca am reusit sa trec prin niste evenimente, incepand cu decembrie '89, ca m-am miscat, ca n-am ramas incremenit in proiect. Ma bucur pentru ca scriu niste versuri care au ecou si pentru ca am o carte gata, pe care nu ma grabesc s-o public.

- Ce loc ocupa in viata dvs. iubirea?

- Ocupa un loc pe strapontina, la un spectacol al lumii pe care-l vedem cu totii, fiindca n-am prins loc in tribune. E o forma de autorespect, faptul ca am constiinta valorii acestui sentiment. Dar in nici un caz nu mai este vorba de ce a insemnat acum 30 de ani. Atunci era pe locul principal, imi conducea viata si am si actionat radical, ghidandu-ma dupa ea ca dupa steaua polara. Crezi ca batranului leu i s-au tocit coltii? Crezi ca, daca as vrea, nu m-as mai putea indragosti nebuneste? Problema nu e ca nu mai poti la varsta asta sa te lasi purtat de pasiune, idealurile mele nu mai corespund cu cele ale fetelor de azi. Cu stefania am gasit comunicarea de care aveam nevoie. Am obosit sa tot investesc si sa tot fac, ca padre Geppetto, papusi de lemn care sa ma minta. E destul! Eu ma opresc aici.

- Va e frica de batranete?

- Mi-e frica de moarte. Dar nu asa, simplu. Mi-e frica de felul ei si de cum ma va prinde, daca va fi in somn, pe strada, la carciuma cu prietenii sau pe un pat de spital. Daca o sa ma doara sau daca o sa ma hacuie. Nu moartea ma sperie, ci amanuntele ei. Mi se termina de tot rabdarea, ma uit la ceas, ma uit si in buletin. Am si un anturaj deprimant, care vorbeste numai despre boli. Cum erau pensionarii pe vremuri, care cumparau ziarul numai pentru rubrica de decese. Cred ca voi proceda radical, ma voi trezi intr-o dimineata si voi refuza sa-i mai vad.

- V-a cotropit o oboseala de a fi, o lehamite existentiala?

- Eu am trait intens totul, si viata sociala, si cea sentimentala. Chiar si momentele de razgandire ale acestei vieti in versuri. Am avut viraje periculoase, am ars intens. M-am implicat in ce am facut. Dar am constatat ca viata merge mai departe si ca nu merge in directia pe care mi-as fi dorit-o, nici cultural, nici social. Am o vaga banuiala ca societatea se poate dispensa si de noi, poetii. Suntem tinuti ca niste bibelouri decorative. In plus, sunt un om cu un spirit autocritic foarte dezvoltat. Nu sunt inca multumit de mine. Mai am multe de facut. Dar nu e un sictir, nu e o resemnare. E doar revolta. Revolta mea e poezia, care, ca si iubirea, trebuie sa triumfe.

( Formula AS Nr. 851 / ianuarie 2009 )

joi, 15 ianuarie 2009

" TE IUBESC fara sa stiu cum sau cand sau de unde. TE IUBESC pur si simplu, fara complexitati sau mandrie; TE IUBESC pentru ca nu stiu alta cale... "



POEMA 12

Pentru inima mea ajunge pieptul tãu,
Pentru libertatea ta ajung aripile mele.
De pe buzele mele va ajunge pînã la cer
Ceea ce dormea în sufletul tãu.

..........................................................


POEMA 15

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã,
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te atinge.
Se pare cã ochii ti-ar fi zburat
Si se pare cã un sãrut si-ar pecetlui buzele.

Cum toate lucrurile sînt pline de sufletul meu
Te ridici deasupra lor, plinã de sufletul meu.
Fluture de vis, te asemeni cuvîntului melancolie.

Îmi placi cînd esti tãcutã si parcã esti îndepãrtatã
Si parcã te plîngi, fluture în soaptã.
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te ajunge.
Lasã-mã sã tac si eu cu tãcerea ta.

Lasã-mã sã-ti si vorbesc prin tãcerea ta
Luminoasã ca o lampã, simplã ca un inel.
Esti precum e noaptea, tãcutã si înstelatã
Tãcerea ta e stelarã, atît de îndepãrtatã si de simplã.

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã.
Distantã si îndureratã ca si cînd ai fi murit.
Un cuvînt atunci, un zîmbet ajung.
Si sînt bucuros cã nu e adevãrat.

( Pablo Neruda)

joi, 8 ianuarie 2009

" M-ai rugat sa astept..."

m-ai rugat să aştept şi din zid am început să smulg
cărămidă cu cărămidă
în timp ce simţeam cum nu mai iubeşti
am fi putut trăi aşa, în spărtura asta
să ţinem pe genunchi plăceri minuscule, fleacuri
să ne ştergem mâinile unul de celălalt
după atâta praf, după atâtea lucruri ascunse
aşa trece şi somnul de partea cealaltă
ochii se ridică, se încolăcesc pe stâlpul casei
rămân ficşi
iar din noi se pierd celule vii
când mâinile se mişcă pe sub cuvinte şi ne strâng
ne sufocă lent, până începe tremurul, căderea
sfârşitul.

(Ela Victoria Luca)

duminică, 4 ianuarie 2009

" Mâinile torc mereu aceleaşi poveşti ..."




Mâinile torc mereu aceleaşi poveşti

se întâlnesc în locul liber

ce uneşte

ceea ce nu poate fi numit

în cuvinte

e departe umbra mâinii drepte

de mine

stau la birou şi notez în jurnal

întâlnirea mâinilor nesigure


mâinile se lipesc de urmele străinului

îl caută noaptea

dar nu e de găsit a scris pe

o bucată de hârtie

nimicuri

legate de mâinile mele ce uită

să rupă

jurnalul aproape sfârşit


mâinile mele se unesc cu ale altora

pun cap la cap

povestea

apoi pornesc în căutarea

fiecărui personaj

ce a lăsat uşa deschisă spre camera

unde dorm toţi necunoscuţii.

( Hamat Petru Sebastian )

vineri, 2 ianuarie 2009

Doamna Suzana...


Mama care vorbea cu florile

Statea pe aceeasi banca ca-n fiecare zi, tinand in palma o fotografie micuta."Aceasta este mama mea", mi-a spus, dupa ce m-am asezat langa dansa."A murit azi, 3 decembrie, in urma cu 30 de ani".
In poza e o femeie ca o regina. Chip alb, contrastand fantastic cu palariuta neagra si gulerele tot negre, de astrahan. Privire nobila, cu o spranceana usor inaltata, abia sesizabil, aristocratic si sever."Tin minte ca pe 1 decembrie a nins. Mama s-a asezat pe pat si a ascultat nemiscata, la radio, ore intregi, ce se vorbea despre Marea Unire. A doua zi a ramas tot in pat, privind pe geam ninsoarea, cu buzele inclestate. O intrebam, o intrebam, iar ea nu raspundea. A treia zi a spus: "Nu ti-am raspuns ieri fiindca simteam dureri mari si n-am vrut sa ma vezi vorbind impleticit. O femeie adevarata trebuie sa vorbeasca frumos". Vorbea aspru, raspicat, masurandu-si cuvintele. Apoi mi-a mai zis ca n-o sa mai facem Craciunul impreuna si anul asta. Si-a pus hainele cele mai bune, negre, s-a intins iarasi pe pat, senina, iar rochia ei neagra se revarsa peste marginile patului. Pana seara a murit. Pe mama mea o chema Natalia si stia sa vorbeasca cu florile. Vorbea si cu gradina de rosii, dimineata, cand se trezea. Imi spunea ca nici o vietate nu simte mai profund oamenii decat simte o planta. Cam asa erau unii insi, altadata. Mai stiau sa si moara frumos..." Asta imi zice azi, 3 decembrie 2008, doamna Suzana Costov, in varsta de 79 de ani, fiica reginei din fotografie. Si zambeste.
O cunosteam de ceva vreme. O vazusem adesea pe bancuta aceea, aflata in mijlocul unor blocuri cenusii din uriasul cartier bucurestean Drumul Taberei. Calma, cu palariuta pe cap, esarfa de matase pe umeri si palmele odihnindu-se pe poseta, privea ingaduitoare lumea prin ochelarii largi, rotunzi, cu rame groase. Vorbisem cu ea, povestiseram impreuna, ajunseseram chiar sa fim prieteni. Marturisesc ca rareori am intalnit o femeie mai"tanara in spirit" decat aceasta Suzana. Trecerea anilor nu i-a erodat mintea, ci chiar i-a ascutit-o. N-are prejudecati si sfaturi morale pentru"tinerii din ziua de azi", ca multe alte batrane de cartier. Cuvintele ei sunt vioaie, moderne, adesea inflacarate de un fin umor.
Nici o sincopa, nici un oftat. La varsta ei, fumeaza nestingherita - niste tigari lungi, cu gesturi elegante -, vorbeste la perfectie trei limbi straine, citeste o carte pe zi si are o memorie uimitor de minutioasa. In toata viata a avut o singura depresie, acum multi ani,"dupa o gripa". In rest, nu se plange. Zice ca este sanatoasa. Ca daca a fost, uneori, bolnava, mereu a stiut sa se vindece imediat, fara multe medicamente, mai mult singura. Te molipseste cu pofta ei de-a trai. Alearga cu copiii de pe alei, priveste zambitoare cerul, copacii, magazinele, blocurile, si toate ii plac. Chiar si blocurile acestea murdare, cu mii de ferestre si balcoane ticsite de vechituri."Da, chiar si monstruozitatile astea pot avea frumusetea lor, daca stii sa le privesti. Faceti o plimbare seara pe aleile luminate de becuri ca niste felinare - altfel se vede totul. Eu spun asa: mie imi place acolo unde sunt. Daca sunt aici. Daca m-am nimerit aici... Trebuie sa fac cumva sa imi placa. Sufleteste, eu nu ma simt asa... batrana. Tin minte un vers vechi, care umbla prin satul copilariei mele: "Cat picioarele te tin/ Sa nu zici ca esti batran". Asta o stiu de la toti cei din neamul meu. Nu stiu, poate am mostenit optimismul. Cine stie. Parinti, unchi, bunici, strabunici, toti au trait si au murit asa. Toti. Toti stiau sa vada in jurul lor mai mult lucrurile frumoase..."

Cu pumnul pe inima

Aproape toti acesti oameni din neamul ei au murit. S-au stins frumos,"pe picioarele lor", la fel ca si mama. Au murit - zice -"atunci cand au hotarat ei ca trebuie sa moara". Pe toti acesti oameni, Suzana ii poarta acum in poseta. Unul peste altul, intr-o micuta mapa neagra de plastic, ascunsa intr-un portofel care la randu-i e tainuit intr-o despartitura secreta, cu fermoar. De chipurile acestea nu se desparte niciodata. Mi le-a aratat chiar acolo, pe bancuta ei, intr-o amiaza de decembrie, cand peste Bucuresti incepeau sa cada primii fulgi de zapada. Am vazut multe poze de epoca in viata mea. Mii!
Dar recunosc, poate nici unele atat de expresive ca acestea, toate doar intr-o singura familie. Le privesc si ma infior. Actori de cinema. Regi! Nobili! Zeci de decoratii! Oameni care-si afiseaza limpede mandria pe chip, fala de a fi ei insisi. Puternici, impacati cu faptele lor. Veniti dintr-o cu totul si cu totul alta lume. Chipuri de care n-ai mai putea intalni astazi pe strada, oricat te-ai stradui sa le cauti. Si toate aceste figuri sunt legate de amintirea unei anumite case. O casa mare, chiar la marginea padurii, undeva in tinutul Romanului, printre dealurile inalte ale Moldovei. Casa copilariei. Catunul Poienita, satul Poienari. Acolo au trait, toti impreuna, la inceput fara becuri electrice, departe de larma asezarilor, doar ei intre ei. Cand si-o aminteste iarna, Suzana aude in minte"un zgomot" de zurgalai."Unul si numai unul. Unul singur. Trebuie sa inchizi ochii... Nu se aud copitele cailor, prin zapada bogata, decat mocnit. Dar zgomotul acela... Clinchetul acela viguros, ingrosat, in departari... Nu se poate spune. Daca-i rostesti numele, el dispare..." Oamenii din fotografiile Suzanei plutesc numai si numai imprejurul casei acesteia mari, boieresti, din marginea codrului. Isi aminteste de bunicul ei David, care venea acasa intotdeauna sarind cu calul peste gardul de barne al portii, spre admiratia copiilor de la ferestre."Toata viata lui numai asa s-a intors acasa, din drumurile lui - sarind cu cal cu tot peste gardul inalt. Niciodata altfel. Asa isi facea aparitia in curte si iarna, pe viscol si vantoase mari, apoi intra in casa si-si scutura de picior caciula brumarie, isi dadea jos suba, tacut, iar noi copiii il priveam ca pe-un zeu venit de departe, din adancurile ninsorii. Ei bine, in ziua in care n-a mai putut sa sara cu calul lui peste gard, chiar in ziua aceea a si murit. A incercat, dar n-a reusit sa struneasca armasarul. A intrat pe poarta, incet, calare, la pas. Apoi s-a bagat in casa, tinandu-si capul in pamant. Si-a dat jos suba, caciula brumarie. S-a asezat pe un scaun si in cateva ore a murit. Nu stiu cum sa va explic, pur si simplu i s-a dus toata puterea. In dimineata aceea era sanatos, zdravan. Insa asta a fost onoarea, barbatia, firul vietii sale: sa se intoarca acasa astfel, mereu in goana, calare pe calul lui de poveste..."
Ce sa mai spun de al doilea bunic, cel"de pe mama"... El aparea foarte rar in casa de sub padure. Doar pe la sarbatorile de iarna. Acest om este o legenda. Nu doar a familiei, ci a Romaniei intregi. Gabriel Negrei, unul din cei mai importanti generali romani din toate timpurile. Erou absolut al luptelor de la Marasti-Marasesti, comparabil poate doar cu generalul Eremia Grigorescu. Suzana si-l aminteste cum statea pe un jilt in salonul mare, drept ca o lumanare inaintea tuturor, band cafea din cani mici, pe care le ridica pana dedesubtul mustatii, cu tot cu farfurioara. Dar trebuie sa privesti fotografiile, ca sa intelegi. Pieptul lui plin cu decoratii... Oricat ai vrea sa inventezi un asemenea chip, n-ai putea. Fruntea inalta, mustata rasucita in doua fuioare subtiri, viguroase, ochii rotunzi si ficsi, spre un singur tel, numai unul. Intr-o alta poza, apare cu acelasi chip, in spatele generalului Berthelot, intre membrii de seama ai Societatii Academice, care au contribuit la eliberarea tarii in 1918. Exact acelasi chip. Doar ca acum tine pumnul inclestat, pe piept. Se vad tendoanele pumnului strans inclestat, pe uniforma armatei romane, chiar langa inima."Asa au fost multi din neamul meu - au trait si au iubit cu pumnul pe inima. Nu cred ca sunt vrednica sa ii mostenesc. Ganditi-va ca acest om a murit torturat in temnitele comuniste la... 83 de ani! El, absolvent de Saint-Cyr la Paris, coleg cu De Gaulle, mare matematician, autor al unor inventii uriase, care au revolutionat tehnica militara mondiala. Decorat cu cea mai mare distinctie romaneasca pentru ofiteri - Ordinul "Mihai Viteazul". Decorat si de mana lui Berthelot. Declarat erou al neamului. A ajuns unul din cei mai batrani detinuti politici de la Aiud. Celebrul supravietuitor din celula 253. Exista multe marturii ale unor oameni care au stat cu el la inchisoare. Ei spun, scriu, nu eu. Detinutii se inclinau in fata generalului, cand iesea din celula. Toti stiau cat facuse pentru tara asta. Ziceau ca ar mai fi putut supravietui torturilor inca multi ani, peste cei 83 ai sai. Nu reuseau sa-l doboare. Dar a murit atunci cand a hotarat el, nu ei. Le-a spus si ziua. C-o saptamana inainte le daruise celor apropiati toate lucrurile personale, inclusiv vestita lui camasa kaki de matase, camasa de general si de nobil. Iar in ziua cand a inchis ochii, tot Aiudul a tacut si a plans."

Sarbatori in casa copilariei

Ma impresioneaza ideea asta: oameni care mor"cand hotarasc ei". Dar, si mai mult, faptul ca aceasta"putere de-a muri" s-a strans in sangele aceleiasi familii. De pilda, tatal Suzanei, Lascar. Tot militar, capitan decorat in razboiul al doilea, apoi dascal in Poienari, apoi puscarias politic. A vorbit cu ei pana in clipa sfarsitului. Pur si simplu. A vorbit clar, firesc, cu glas tare, uitandu-se la cei din jur. Doar a facut o pauza de vorbire, a inchis ochii si atunci a murit. Inainte cu doua ore a scos de sub perna un plic cu bani si i l-a dat mamei."S-aveti si voi, pentru cele ce-o sa trebuiasca", a zis. Si a zambit. La fel, fratele Suzanei, dragutul ei Valentin. Si el detinut politic, in anii cei mai grei de la Canal. Desi ajunsese inginer renumit, desi avea bani si casa mare in Bucuresti, in ultimii cinci ani de viata s-a intors in satul copilariei. N-a fost bolnav, nu avea necazuri. A ales sa traiasca intr-o casuta modesta, impreuna cu sotia sa, doar pentru simplul motiv c-a vrut sa fie aproape de locurile dragi, de casa de la marginea padurii (de mult vanduta)."Da, fratele meu a fost la fel de incapatanat. Cu cateva zile inainte sa se intample, m-a sunat fata lui: "Vino, ca vrea sa moara. Ne-a spus ca in cateva zile vrea sa plece..." N-am putut sa-l convingem. Si-a pus in gand si asa a facut. N-a vrut sa-si dea sufletul prin spitale. A vrut sa moara acolo. Asa cum ne-a spus noua odata bunicul, o vorba pe care sarmanul Valentin nu o uitase, ci-i ramasese mereu in gand: "Sa stiti ca, oriunde va veti duce, voi n-aveti casa, unde n-aveti morminte"...".

***

Aceasta e ultima fotografie: casa copilariei. Asezata mereu deasupra tuturor. Prima care se vede prin folia de plastic transparenta, poate cea mai draga dintre toate. Aceasta casa face si ea parte din basm.
Un mic conac de epoca, iarna, la lasarea serii, cu toate ferestrele luminate. Casa dascalilor Lascar si Natalia Stoleru, parintii Suzanei - oameni trainici, foarte respectati in tot tinutul. Se pot vedea verandele largi, cu coloane de piatra si bolti rotunjite, acoperisurile impunatoare, in felurite unghiuri, cu hornuri lungi si chepenguri la mansarde, ca dranitele unui castelas taranesc, inconjurat de zapezi. Iar indaratul ei se ridica mandra, intunecata pana la cer, padurea. Intr-adevar, padurea... Atat se zareste in poza. Insa Suzana ma invita sa vad inauntru."Uite, aici aveam salonul", si pune degetul pe una dintre ferestre."Salon spatios, cu podele lustruite, covoare moldovenesti si sobe de teracota. Intr-un colt se afla un fel de trepied inalt, pe care mama aseza cate o vaza frumoasa, mereu alta. Din salon, era o iesire in spate pentru un fel de "colt al familiei", cu multa verdeata si flori pana sus, pe ferestre, acolo unde ieseau sa bea cafeaua de la ora cinci, pe niste tavite numite "tabla", iar doamnele luau cate o dulceata sau serbet facut in casa... Doamne, ce-mi placea serbetul acela! Acum mi-l amintesc... Urma apoi un salonas, un hol lung, camera copiilor... Odaile erau aerisite, miroseau mereu a curat. N-aveam mobilier mult. Era simplu, taranesc, din lemn. Un dulap, un birou, o noptiera langa pat - seara, acolo puneam lampa, la care citeam. Aveam si o bucatarie, uite-aici era. Maaare, calduroasa, cu cuptor... Acolo, intr-o noapte de Anul Nou, cand parintii erau plecati, bucatareasa Adela m-a invatat in secret sa dansez. Am luat patefonul din salonas si am pus placi. Dansam amandoua in bucataria aceea imensa, eu mica, ajungandu-i pana la sold, ea grasa, alba, curata, mirosind a placinte si dansand unduios, invatandu-ma pasii de tango, tinandu-ma de mana. Cuprinsa de dans, simteam ca as putea-o lua pe sus, ca pe un fulg, pe bucatareasa aia enorma si dolofana. Eram singure amandoua in toata casa, la miez de noapte, ne tineam in brate si ne fandoseam valsand si radeam si ne promiteam ca nu vom spune asta a doua zi mamei, ci ca m-am culcat devreme, asa cum era stabilit. Doua slujnice aveam atunci si o bucatareasa. Ti-era drag sa vezi toate femeile alea adunate roata in jurul meselor albe, cu aluat, in preajma sarbatorilor. Faceau niste placinte cu foi subtiiiri, uite-asa, umplute cu "julfa", aromate doar cu vanilie si "apa de flori". Sau spectacolul sobelor... Aveam niste sobe bune. Sobe inalte, subtiri, la colturile odailor. Imi placea sa-l urmaresc pe tata cum infaptuia tot "ritualul" acela de aprindere a focului, la care noi copiii nu trebuia sa ne bagam. Surcele de brad, putin gaz, foaia de ziar rasucita, aprinsa la un capat... Si satisfactia palida de pe chipul parintelui, atunci cand il vedea aprinzandu-se, pentru noi toti.
In serile de Craciun si Anul Nou, tata statea mereu la aceeasi fereastra deschisa. Uitati-va, aici, unde casa face un unghi! Numai la fereastra asta statea ore intregi, se uita in vale, spre sat si astepta colindatorii. Nu se misca. Facea parte cumva din "legea" casei - tata, la geamul deschis, asteptand. O asteptare magica, visatoare, mai mult pentru placerea de a sta acolo, cu cotul rezemat de pervaz. Si bustenii sa trosneasca rar, in sobe, si noi sa il privim tacuti, pe tata din odaie, sa-i contemplam spinarea lata, puternica, proiectandu-se pe chenarul cu stele. Iar daca ii vedea venind... Abia atunci se misca! Si ne miscam cu totii. El se ducea in fata, pe "ceardac" si aprindea cele doua "petromaxuri", doua lampi mari cu gaz, care deodata scaldau fatada casei intr-o lumina portocalie. Iar odaile noastre se umpleau de sunete, de muzici, de miresme. Salonul devenea ticsit de flacaii zdraveni, rosii in obraji, care cantau barbateste, din picioare, "vicleimu'". Atata emotie era in cantecul acela al lor viril, reavan, atata traire, atat sacru!... Eu stateam intr-un colt, langa bradul impodobit auster - doar niste beteala si lantisoare de hartie -, ma ghemuiam acolo si ii priveam fascinata. Ei aveau privirea incordata spre un punct fix, nu se uitau la mine, nici unii la altii. Cantau seriosi, roscovani, cu cusmele-n maini. Iar afara, din paduri, cantau lupii.

Datoria implinita

Padurea era mare. Trebuia sa treci prin ea cativa kilometri, ca sa ajungi la primul orasel, numit Negresti. Uneori ma nimeream si singura, pe carari. Bizar, nu-mi era teama. Vedeam urmele salbaticiunilor, tata ma invatase sa le deosebesc. Dar nu stiu de ce, simteam asa, puterea ca mie n-o sa mi se intample, acum. Poate odata, candva, dar nu acum. Asa simt si astazi. Poate, odata, candva. Cand va veni vremea, poate ma voi teme... Dar sa vedeti ce gand i-a venit lui tata, cand mergeam toti cu sania, trasa de doi cai mari si mandri, prin padurea copilariei. Asa mergeam in vizite, mai ales de sarbatori. Toata familia in sanie frumoasa, de lemn galben, cu talpica lustruita, toti imbracati in catifea si acoperiti cu blanuri mitoase, lasandu-ne purtati de galopul bidiviilor, lin, ca-ntr-o luntre pe ape, prin ninsori, fara sa auzim nimic, absolut nimic, decat zurgalaii... Si s-a gandit tata sa faca o biserica in padurea copilariei. S-a intors acasa tot cu ideea asta, care nu-i dadea pace. Era felul lui de a fi: cand gandea, si facea. A "vazut" chiar si locul, in minte, intr-o anumita dumbrava ingusta, spre care veneau cele mai multe poteci. Acolo, sa le fie mai usor satenilor din Poienita, care n-avusesera biserica pana atunci. Acolo, o biserica!... Iar sania se intorcea acasa prin alb, c-un felinar care se legana in fata, langa tata, si nu scartaia. A noastra era singura sanie din sat care nu scotea nici un zgomot, de aceea aveai uneori senzatia ca plutesti prin alb, tot mai departe, prin albul acela imponderabil al zapezilor eterne... Si tata a doborat dintre ai lui primul copac pentru biserica aceea, stejar drept, barbat, taiat pe luna noua. A zis ca, chiar daca ar fi sa o faca singur, cu mainile lui, tot o s-o faca. Si a facut-o. Pe lemnul lui, pe cheltuiala lui. Iar mama a pictat-o. La scoala normala, pe vremuri, invatai si pictura, si muzica, intr-un fel foarte serios. Iar mama avea un har pentru zugravit chipuri. Mi-i amintesc pe amandoi, cum munceau in mijlocul padurii. Tata afara, la busteni, cu cativa oameni de-ai sai, iar mama inauntru, in tinutele ei somptuoase, de care nu se despartea nici cand isi ingrijea gradina. Picta sfintii. Atunci am simtit eu asa, pentru prima oara, cat de mare poate fi bucuria si puterea unor oameni care se straduie pentru un ideal, care vor sa faca ceva impreuna. Au terminat biserica aceea in numai un an. Veneau batranii iarna, cu sumane si incaltati cu opinci, prin zapezi, pe cararile padurii. Veneau cu preotul inaintea lor. Veneau la o biserica facuta de mama si de tata. O biserica facuta cu dragoste, pentru oameni, pentru a-i pomeni pe toti cei din neamul nostru, care acum nu mai sunt..."
Oameni care acum nu mai sunt. Suzana ii strange pe toti, inapoi, in portofelul cel negru, pe care il inchide simplu, cu un clic. Intre acele poze mai era si una cu ea, impreuna cu raposatul ei sot - aceea ar putea fi afisul oricarui film din anii '60. Fara exagerare. Dar, zice Suzana, asta de acum e alta poveste. Da, au fost aratosi amandoi. Zicea lumea ca"aratau bine impreuna". L-a cunoscut la un bal si l-a invitat la un damen tango, apoi l-a luat de barbat nu neaparat pentru ca era frumos la chip, ci fiindca"avea humor", stia sa-i faca viata mai vie. A murit si el, acum 13 ani."Daca e sa ma uit in urma mea, vad numai cimitire" zice, dar pe un ton normal, fara nici un oftat, doar ca o simpla constatare. Asa a fost. Asa este firesc sa fie. Deocamdata isi cere scuze, dar trebuie sa plece. Are ceva important de facut. De multi ani ingrijeste o batrana de-o varsta cu ea, suferinda psihic, ba chiar s-a mutat intr-o odaita din apartamentul acesteia, ca sa-i fie aproape. Acum, femeia e foarte bolnava, cazuta la pat, rupta de lume. Suzana nu poate lipsi de langa ea prea mult timp. N-o poate lasa singura. Face munca asta nu neaparat pentru bani. O face pentru ca - zice ea -"parca m-am simtit putin vinovata ca n-am ingrijit-o deplin pe mama mea. Nu stiu de ce am avut mereu acest gand. De fapt, cred ca m-am inhamat la treaba asta ca sa-mi platesc o datorie fata de toti oamenii din neamul meu. Fata de toti cei care nu mai sunt si care ar fi meritat sa le fiu alaturi mai mult."
Ii spun Suzanei ca s-ar putea sa nu ne mai vedem o vreme. Ca voi pleca acasa, de Sarbatori, la parintii mei din Campulung Moldovenesc."Ooo, Bucovina!...", exclama ganditoare. Si ma intreaba daca n-as putea sa o iau si pe ea, o data, o zi-doua acolo, caci tare i-ar placea sa revada Raraul, oamenii, manastirile... Ii spun imediat ca da, chiar si acum, daca poate, doar suntem prieteni. Si chiar mi-ar face mare placere, doar gandul de-a ma afla acasa, impreuna cu dansa. Nu poate, bineinteles, imi zice zambind. Cum sa poata? Mai are o datorie de implinit. Doar peste vreo patru ani, cand o vor duce pe batrana suferinda intr-un sanatoriu de la manastirea Pasarea, acolo unde ii place ei cel mai mult. Si daca n-or fi patru, atunci poate peste sapte. Peste zece. Peste cincisprezece ani. Poate, candva. Ea, una, are timp. Ea are toata viata inainte.
______________________

Pe Suzana Costov o puteti intalni pe bancuta din spatele complexului comercial"Primavara", b-dul Compozitorilor, Drumul Taberei, in dreptul gangului de la blocul turn. O veti gasi usor. Cam pe la ora 12 la amiaza, daca afara e frumos.


Bogdan Lupescu

(Formula AS Nr. 849 / decembrie 2008)

" Nici astăzi nu sunt altfel..."

acolo unde am crescut eu, oamenii nu minţeau decât atunci
când moartea îi lovea în stern şi nici măcar ei nu ştiau.
se străduiau să îmi arate frunzişul încă verde,
dar eu auzeam numai cuvintele din spatele cuvintelor,
nu le luam în seamă privirea opacă
mergeam cu ei, pas la pas, ca o umbră supusă
şi zâmbeam.

nici nu mă simţeau deseori, nici nu îşi imaginau
că, aşa mică şi neînsemnată cum eram,
se adunau în mine adevărurile dure,
densitatea lor nefirească se făcea ghem
de sârmă ghimpată.

aşa ridicam în faţa urii stabilopozi de dragoste,
aşa le spălam mâinile, tălpile,
până când şi cea mai banală întâmplare
li se dezvăluia ca o revelaţie
şi nimic nu le mai măcina sufletul sau trupul,
cel puţin o dimineaţă.

dar pentru toate acestea vei plăti un preţ
îmi spunea, cu inimă grea, mama tatălui,
aminteşte-ţi că dincolo de linia destinului
nu vei putea trece niciodată.

oricâtă dragoste ar fi, oricâtă moarte nu.

(Ela Victoria Luca )