miercuri, 30 aprilie 2008

Noi doi si... lumea intreaga...

Motto:cuvintele fără legătură, întâlnirile întâmplătoare se preschimbă în dovezi cât se poate de limpezi pentru omul cu imaginaţie, dacă el are cât de cât foc în inimă. (Schiller)

Acum am să-ţi spun povestea mea.
Când m-am născut mama lucra la fabrică şi încă de atunci mi-am dat seama că oamenii sunt un soi de maşinării ce funcţionează pe sisteme stereotipice. Nu mi-a plăcut de nimeni din lumea aia din simplul motiv că nici pe mine nu m-au agreat prea mulţi: eram cam verde, un verde crud, încruntată şi cu patru colţuri.
- Ei, nu se poate! Tu eşti atât de frumoasă.
- Taci, dragă, ce ştii tu! Sunt grăsuţă, de fapt sunt chiar uriaşă, dar despre altceva îmi doresc să-ţi vorbesc acum, aşa că fii atent, te rog. Într-o zi ceva s-a întâmplat, o chestie atât de simplă, încât nu mi-aş fi imaginat că ar putea să-mi schimbe viaţa definitiv, să cunosc o creatură aşa specială, construită pe alt sistem, diferit de al meu, de al tuturor. Stăteam plictisită sub masa mea din mercerie (căci într-o mercerie am trăit timp de mulţi ani), clopoţelul acela infect de la intrare era singura mea distracţie (cânta toată ziua pe mai multe voci şi spunea că îmi dedică mie piesele), când un obiect imens mă ia cu forţa de acolo, mă îmbracă într-un material transparent, apoi nu ştiu ce a urmat. Beznă, tăcere, frică. Apoi din nou lumină, haleluia! El a avut grijă de mine, m-a admirat (nimeni nu mai făcuse asta pană atunci), ba chiar i-a mărturisit cuiva că sunt foarte drăguţă.
- Era tânăr?
- Aooleuu, mai lasă-mă cu gelozia ta! Nu-ţi mai spun nimic.
- Scuze, scuze! Continuă!
- Nu ştiu ce era, nu găsesc o definiţie suficient de bună să te fac să înţelegi, nu avea vârstă, nu avea nume. Era ceva nou. L-am studiat când lucra la biroul său. O fiinţă atât de candidă, avea părul încărunţit şi totuşi zâmbea copilăreşte, se bucura de o melodie veche difuzată la radio, de vizitele nepoatei lui, de vinul fiert cu scorţişoară. Avea multe cărţi şi fotografii alb-negru lipite cu scotch pe un perete. Ei, şi cu toate astea era singur într-o cămăruţă cu tavanul într-o parte. Nu plângea şi nici nu cerea ajutor, nu accepta sfaturile nimănui, obsedat de mărgele de sticlă şi păpuşi vorbitoare, se descurca singur. Am început să-l cunosc şi mi-e drag. De atunci stau aşa, micuţă şi grasă, chiar la baza gâtului. Acolo i-a plăcut lui să mă ţină, să-i fiu aproape, să îi văd toate stângăciile şi rândurile interminabile din ziare, să aud atâtea lucruri minunate.

Nimic deosebit nu s-a întâmplat cu el. A început să îmbătrânească, desi se împotrivea cu toată puterea lui. Iar nasturii au continuat să vorbească până dimineaţă, istorisind fabuloase întâmplări...

(Vatafu Gabriela Teodora)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.