Piatra intelepciunii

Un nebun pribeag cauta odata piatra intelepciunii, cu parul valvoi, innegrit, plin de praf, cu trupul sleit ca o umbra, cu buzele stranse ca portile inchise ale inimii sale si cu ochii aprinsi ca palpairea unui licurici ce-si cauta in noapte perechea.
Inaintea lui, oceanul fara margini fremata mugind. Flecarele valuri fara contenire vorbeau de comori ascunse in adancuri, luand in bataie de joc nestiinta care nu cunostea insemnatatea lor.
Poate ca acum nu mai avea nici o nadejde si totusi nu voia sa-si caute odihna, fara sa afle piatra a carei cautare era viata lui -
Si intocmai cum oceanul pe vecie si-arunca bratele spre cer cautand necuprinsul -
Si intocmai cum stelele alearga in cercuri, in cautarea tintei care niciodata nu poate fi atinsa -
Tocmai asa nebunul, pe tarmul singuratic, cu parul plin de praf si ars de soare, ratacea in cautarea pietrei intelepciunii.
Intr-o buna zi un copil din sat veni la dansul si-i puse intrebarea: "Spune-mi, oare unde ai putut afla acest lant de aur de la braul tau?"
Nebunul tresari - lantul ce adineauri era de fier era acum, in adevar, de aur; si nu era vis, dar el nu stia cand i se schimbase.
Uimit, isi dadea cu palma peste frunte - cand, o, cand, chiar fara s-o stie, isi atinsese telul?
Avea obiceiul sa ridice pietre si sa atinga lantul si sa le arunce apoi departe fara sa observe o schimbare in lant; astfel nebunul afla si pierdu piatra intelepciunii.
Soarele apunea in sfarsit, cerul era de aur.
Nebunul se intoarse pe urmele sale sa caute din nou comoara pierduta, sleit de puteri, cu trupul garbovit si cu inima-n praf, ca un arbore smuls din radacini.

Rabindranath Tagore