joi, 18 decembrie 2008

Balcic... pelerinaj de inima
















Cand intri in Balcic si vezi orasul coborand in trepte printre muntii sai albi, ti se pare ca ai ajuns la Sinaia: o Sinaie de calcar, prabusindu-se-n mare. Poate ca si aceasta asemanare s-o fi atras pe regina Maria: a voit sa ridice aici un Peles al inimii ei. Orasul insusi pare ca inconjoara si astazi, sfios si supus, castelul reginei care l-a reinventat candva, intre razboaie. Ciudat este ca in gradina fastuoasa si gigantica a castelului toamna isi are legile ei proprii, altele decat cele ale orasului! Locul sta sub o cupola aparte de timp, un timp dirijat de duhul alb al reginei, intr-un fel misterios si ciudat. Pana si plantele cresc altfel aici! Vara s-a sfarsit de mult, Balcicul e plin de aurul toamnei, dar in gradina reginei, o horbota de trandafiri englezesti si de arbusti infloreste inca peste tot. Iar langa "Cuibul linistit" - straniul castel cu minaret - troneaza copacii orientali, cu petalele florilor lor purpurii. Alaturi, batranii smochini care inunda terasele suspendate ale Labirintului sunt si ei de-abia parguiti - pe cand in livezi, smochinele s-au cules de mult... Cred ca acelasi timp magnetic al locului m-a tintuit acolo si pe mine, mai bine de-o saptamana; si n-as mai fi plecat! Imi tineau de urat veveritele care mai aveau putin si sareau din pinii si chiparosii gradinii drept pe catargele vaselor ancorate in mare... Eram fericit! Acum 15 ani, cand mai fusesem aici, nu putusem sa vad palatul, caci era inchis. Intrase intr-o lunga perioada de refacere, care a tinut pana anul trecut. Iar cand in toamna aceasta l-am colindat pe indelete, intreg domeniul reginei Maria stralucea aproape ca-n vremea ei... Si la fel mi-a parut si Balcicul. Poate ca turismul, comertul si intrarea in Europa, dar si o anume magie binefacatoare si razbatatoare a locului - aproape ca au inchis rana Cadrilaterului. Si cred ca acum, regina Maria, de-acolo de undeva de Sus, unde si-a luat numai duhul, lasandu-si inima aici, in Balcicul ei iubit - se bucura in sfarsit, ocrotitoare... Tricolorul romanescIn urma cu 15 ani, cu greu gaseai in Balcicul, azi, bulgaresc, pe cineva care sa vorbeasca romaneste. Au fost, totusi, cativa batrani care ma abordau pe soptite, dupa cum tot pe soptite vorbeau si romaneste cu mine. Dar astazi... Astazi tot Balcicul vorbeste, sau macar rupe, pe romaneste! Romana a devenit aici limba comertului si a prieteniei, mai mult chiar decat engleza ori franceza. Pentru mine, schimbarea era uluitoare. Pe malul marii, in golful celebru, pictat de marii nostri artisti intre razboaie, patronii "tasnesc" din bistrourile si cafenelele lor, imediat ce-si dau seama ca esti roman; si incep sa-ti turuiasca intr-o romaneasca destul de buna, imbiindu-te cu meniurile lor scrise in romaneste.
Iar reclamele, anunturile, listele de bucate in romaneste au invadat intreg orasul. La fel ca si banii romanesti, care sunt bineveniti peste tot. Ii poti schimba oriunde sau poti plati in lei, aproape in orice restaurant. Chiar si tricolorul nostru flutura aproape peste tot! Il vezi deasupra intrarilor in restaurante, hoteluri si vile: un semn de pace si inchinare catre romanii care vin aici in numar coplesitor, chiar daca Balcicul nu prea are plaje. Caci pe noi ne cheama aici si istoria. Dar la Balcic am mai observat ceva. Treptat, mi-am dat seama ca aici este unul dintre putinele locuri din lume unde romanii sunt priviti, azi, ca niste occidentali. Asta, si pentru ca suntem mai bogati decat bulgarii si poate mai cheltuitori decat ei, ca niste latini ce-si respecta sorgintea fierbinte.Intr-una din zilele senine de acolo, am trait si o intamplare aparte. Ma plimbam ca de-obicei prin gradina nesfarsita a reginei, cand am vazut un bulgar tanar care incerca sa-si castige painea cantand la xilofon. I-am dat cateva leva fara sa rostesc un cuvant si el m-a intrebat brusc daca nu sunt roman. Si a inceput imediat sa imi cante pe indelete si mergand fericit in urma mea - "Ciocarlia". Si "Ciocarlia" a rasunat la marginea marii, in parcul reginei Maria, in aplauzele surprinzatoare ale unei multimi de vizitatori straini, care s-au oprit toti, ca la un semn! Asa ca, in toamna asta, la Balcic m-am simtit ca acasa. Un acasa unde lumina reginei Maria a renascut. Semne si mistere la Palatul regalDupa ce mergi o vreme prin parcul reginei Maria, ai senzatia ca te plimbi usurel printr-un poem; sau poate printr-un psalm... Este o feerie in piatra - cascade, flori, rauri si copaci, toate oglindite in mare, pe care regina insasi a imaginat-o si a ridicat-o pe niste hatisuri si grohotisuri de 30 de hectare. Ca sa isi construiasca locul dupa forta visului ei, ea a fost ajutata de Jules Janin, gradinarul ei credincios.
Care a fost si gradinarul parcurilor imperiale din Sankt Petersburgul ultimului tar, Nicolae al II-lea, unchiul ei. Regina si-a impartit domeniul in nenumarate gradini si alei, pe care le-a botezat cu nume ce intaresc starea de poem a fapturii sale: "fantana de argint", "templul apei", "gradina valului albastru", "aleea vinului" si "aleea secolelor", "gradina Divina", "gradina Ghetsimani"... La constructia lor si a tuturor celor 12 vile imprastiate printre brazi si arborii exotici, regina a pus sa fie folosita o piatra speciala adusa din Creta: pentru ca e tot asa de alba ca si calcarul muntilor care dau si azi lumina aceea de rai, incredibila, a oraselului ei drag. Asa de intensa este impresia pe care parcul reginei Maria o lasa vizitatorului, incat chiar si azi, dupa atata timp, este considerat al doilea ca importanta in Europa. Printre terase, labirinturi si coloane, gradina e impanata cu cruci uriase de piatra si cu tot soiul de semne ocrotitoare si misterioase: odalisce avand chipul reginei sau izvoare despre care se spune ca-s tamaduitoare si sfintite. Misterios pare si mormantul simbolic pe care regina si l-a construit chiar deasupra "Cuibului linistit". Langa el, crucea de piatra uriasa si veche, cu incrustatii slavone si semne solare, are un brat usor ciuntit; dupa cedarea Cadrilaterului, a fost singura cruce schingiuita din tot domeniul regal! Mai jos, cu fata spre mare, nu departe de zona numita "gradina lui Alexandru", sta tronul florentin al reginei, din marmura, cu capete de lei. La fel ca si crucea reginei, tronul a avut si el dusmani: dupa 1940, a fost luat, si multa vreme s-a crezut ca a disparut definitiv. Acum 10 ani, exact cand se implineau 60 de ani de la moartea reginei Maria, cu tronul ei s-a intamplat un miracol. Copacul urias si batran care-l umbrea inca din vremea ei s-a prabusit. Dar poate ca regina veghea, caci sfidand inexplicabil gravitatia, copacul nu a atins tronul, care a ramas cu splendoarea-i intacta. Si "pare ca-si asteapta regina si-acum", au scris alaturi, cu neasteptata piosenie, bulgarii. Or fi inteles si ei, in sfarsit, ca povestea netrucata si coplesitoare a reginei Romaniei Mari atrage turistii din lumea intreaga! Aceeasi atitudine respectuoasa o regasesti si in "Cuibul linistit", micul castel al reginei: mobilele ei au reaparut (cele mai multe dintre ele) si, la fel, poate fi admirata faimoasa cada de marmura a reginei. Iar fotografiile Mariei tapeteaza peretii palatului sau, ca un leitmotiv tulburator. La fel ca Palatul, intreg domeniul regal e impanzit cu inscriptii in patru limbi (dintre care una in romana, cu tricolor!); sunt fragmente din viata Mariei si confesiuni ale ei, care insotesc drumul vizitatorului spre universul ei magic. Dar daca ii intrebi si pe ei, localnicii iti vor spune ca dincolo de toate aceste semne mai usor de vazut, palatul ascunde inca multe mistere. Sunt poate mesaje ezoterice, gandite de regina Maria impreuna cu arhitectii si gradinarii ei si lasate la indemana oricui, prin parcul urias -, dar care azi si-au pierdut intelesul. Si stau incifrate in forma si proportiile numeroaselor gradini. Sau poate pe undeva, in spatiul aburos, construit cu atata stiinta, dintre mormantul reginei, Labirint si Palatul regal... Si, desi parea imposibil, as fi vrut sa agat si eu macar una din enigmele care zaceau printre smochini si printre lespezile din piatra de Creta ale uriasului domeniu regal. Dar cine stie, cu putin noroc...80 de ani printre floriPoate ca tot un semn al reginei a fost si intalnirea mea cu Radka Uzunova! Pe Radka am cunoscut-o intr-una dintre gradinile regale, numita de regina Maria "gradina Ghetsimani" - dupa gradina Ierusalimului, unde e inmormantata Maica Domnului. Radka era o femeie simpla, intre doua varste, frumoasa candva; avea niste ochi slavi, albastri si grei. Cand am remarcat-o, era imbracata elegant, dar tocmai asta mi s-a parut bizar la ea: in tinuta asta, se tot apleca asupra florilor de toamna, mai vorbindu-le, mai smulgandu-le vreo petala uscata... Dupa ce si-a dat seama ca o priveam insistent si in tacere, Radka s-a apropiat de mine si mi s-a adresat direct intr-o romaneasca stalcita. Avea si ea aceeasi "intuitie infailibila la romani", pe care multi bulgari par s-o fi dobandit de la o vreme. Pe urma, incet, incet a inceput sa-mi destainuie crampeie din viata ei: intamplari si adevaruri simple si tulburatoare. Si acolo, in gradina Ghetsimani, ne-am inteles aproape perfect, intr-un amestec greu de redat, de romana si rusa. Mai intai, Radka mi-a povestit ca ea era a treia generatie dintr-o spita de gradinari care au lucrat neintrerupt la Palat, inca din vremea reginei.
Ii placea asa de mult Radkai meseria asta a ei de gradinareasa, incat nici in timpul ei liber nu se putea abtine sa nu mai treaca pe-aici: sa-si mai vada "copiii" - cum le spunea ea plantelor. Chiar daca Radka avea nume bulgaresc, bunicul ei fusese roman, "roman din Vlasca" - mi-a spus ea. Il chema Gheorghe Arnautu si a fost primul gradinar regal al familiei. Se insurase intre razboaie aici, la Balcic, cu o bulgaroaica, si asa s-a nascut Paraskeva, mama Radkai. Care s-a considerat, la randul ei, toata viata, romanca. "Si la fel ma consider si eu" - imi spune zambind Radka, dupa care isi continua povestea. Atunci, intre razboaie, bunicul ei a fost mana dreapta a lui Janin, gradinarul iubit al reginei. Inca mai traia regina, cand pe Paraskeva taica-su o lua cu el la Palat, desi avea doar cativa anisori: "sa prinda de mica arta asta grea a gradinaritului la case mari" - zicea Gheorghe. Si Janin - de parca ar fi stiut ca, in curand, timpul nu va mai avea rabdare cu mirificul domeniu regal romanesc - i-a aratat micutei Paraskeva, asa cum ii aratase tatalui ei, cateva secrete grele din mestesugul inalt al gradinaritului. Le deprinsese Janin pe la curtea tarilor Rusiei, dar si aici, la Balcic, langa "sfanta regina Maria a noastra" - cum ii spune si acum Radka. Pe urma, cand Cadrilaterul s-a cedat si trupele bulgaresti au intrat in oras, Gheorghe Arnautu n-a vrut sa plece in tara: "A vrut sa ramana aici cu orice pret, sa aiba grija de gradinile reginei lui, ca sa nu se aleaga praful de ele. Janin murise de cativa ani, putin inaintea reginei. Iar bulgarii l-au pastrat pe Gheorghe in functie, chiar daca era din personalul "periculos", al reginei romanilor". La castel incepusera jafurile, iar de flori si de copaci nu s-a mai grijit o vreme nimeni, asa ca multe s-au uscat si li s-a pierdut soiul. "Uite, aici, in gradina Ghetsimani, pe vremea reginei, de-a lungul aleii asteia lungi, explodau primavara mii si mii de lalele negre ca antracitul, un soi foarte rar - nu mai exista azi prin partile astea de lume, cu puritatea aia intensa a negrului, poate doar in Olanda, si-acolo-s tare scumpe.
Iar atunci, dupa 1940, astia le-au lasat sa se prapadeasca!", suspina Radka. "Pe urma, dupa ce m-am nascut eu, mama a hotarat ca trebuie sa continui traditia familiei de gradinari pe domeniul regal. Desi parte din arta asta veche, imperiala, a florilor, am mai pierdut-o si noi, pentru ca bunicul a murit tanar, iar mama era prea mica sa tina minte tot ce o invatase maestrul Janin. Dar intre timp, am invatat altele. Si uite asa, draga domnule, au trecut 80 de ani si noi, de trei generatii, n-am iesit aproape deloc din gradina castelului! Am stat tot printre flori, ca sa pastram neciobit visul reginei Maria. Asta a fost viata noastra". Povestile Radkai despre "copiii" ei cu petale m-au tinut captiv multa vreme. Stia amanunte nemasurate despre florilele, culorile si parfumurile din orisice colt al gradinii uriase. Dar acum asfintise, si eu voiam mai mult! Speram sa-mi lumineze putin si din misterele incifrate pe domeniul regal. La urma urmelor, ea chiar ar fi putut sti ceva. Cand, in sfarsit, am indraznit s-o intreb, Radka a tacut ingandurata, un timp. Si cand a inceput sa-mi vorbeasca, s-a intamplat ceva incredibil: romaneasca ei devenise brusc foarte buna! A fost poate emotia, ori vreun atavism, nu-mi explic nici pana azi. "Acuma, sigur ca bunicu' Gheorghe o mai fi prins el, pe vremea reginei noastre, mai multe decat arta gradinaritului", a inceput Radka. "I s-au spus si lui din secretele cele vechi. Reginei Maria ii placea mult sa faca tot soiul de calcule cabalistice si biblice, pe care chiar a voit sa le inchida apoi in gradinile ei - si nu erau taine rele! Si poate ca nici mama mea nu o fi uitat chiar tot, asa cum v-am zis mai devreme. Si, tot asa, o mai fi ajuns ceva si pana la mine... Dar daca noi nu ne-am miscat din gradina asta 80 de ani, am facut-o si ca sa pazim secretele vechi, raspandite printre flori. Caci nu toate tainele sunt facute sa fie cunoscute!", spune ea cu blandete.M-am despartit cu greu de Radka Uzunova, gradinareasa cu suflet romanesc si gardiana la mistere. Mi-a promis ca poate vom sta mai mult de vorba altadata: "Cand te vei lega mai bine de Balcic", a incheiat zambind. Eeei, dar timpul era scurt, si eu n-am mai apucat sa-i explic ca, de fapt, eram legat de Balcic mult mai tare decat credea ea. Si ca vazusem Orasul Alb de mii de ori, cu mult inainte de a ajunge la el...Amintirea infrigurata a unei romanteCand eram copil, unele dintre cele mai dragi povesti ale mele erau acelea despre Orasul cel Alb de pe Coasta de Argint; chiar si numele si-mi suna de basm. Mi le spunea bunica din partea mamei, care imi istorisea intruna despre Balcicul de-altadat', unde ea se ducea in fiecare vara, inainte de razboi, cu bunicul si cu mama, care pe atunci era doar o fetita cu multe funde albe de matase in par.
Si bunica imi povestea despre "sfanta regina", care era in ultimii ani ai vietii ei, dar era tot frumoasa, "parca era o regina antica", asa cum aparea la marginea gradinilor ei imbracata in rochii lungi, vaporoase si drapate. Iar pe cap purta o toca - si bunica imi explica pe indelete ce inseamna toate accesoriile astea, ba chiar mi le desena, ca sa mi-o inchipui si mai bine pe regina. "Pe atunci, Balcicul avea o singura plaja, cea de la Palatul regal, asa ca o vedeam des pe regina noastra", isi amintea bunica. "Si regina cobora aproape in fiecare zi pe faleza de promenada si se plimba printre noi fara nici o escorta, joviala si maiestuoasa, sub o umbrela. Si cand o vedeam asa, la doi pasi, ni se lumina ziua, caci era foarte iubita, o iubeam toti!". Iar pentru mine, copil, cand vedeam ca se apropie seara, devenise deja un ritual: "Mai spune de regina, bunica!", o indemnam. Si povestile ei se tineau lant. "Ehe, timpuri ca la Balcic, baiete, n-or sa mai aiba romanii prea curand, iar cine le-a apucat nu le va uita niciodata. Vremuri de aur, asa sa stii", imi spunea. Pe langa povestile bunicii, a mai fost ceva care m-a legat extrem de puternic de Balcic - dar fara ca sa stiu multa vreme, cum si de ce. Ma legase pe o cale insinuata, gingasa. A fost un adevar ascuns si intens, pandind din spatele unei romante nostalgice, care mi-a fermecat si mi-a dominat copilaria. "A plecat un tren din gara", se numea romanta asta. Bunica, tot ea, mi-a cantat-o cu o dulce obstinatie, dar si la rugamintile mele neobosite, aproape toata copilaria mea. Seara de seara, imi susura la ureche, inainte de culcare: "A plecat un tren din gara si cu el iubirea mea,/ cui voi spune-n asta seara, somn usor cand s-o culca?!". Romanta asta a fost, cu adevarat, cantecul meu de leagan. O alegere cumva comica, pentru un copil. Si abia cu putin inainte de a muri, mi-a marturisit bunica ce o lega atata de cantecul acesta (eu eram de-acum un adolescent visator si viforos). Anume, ca in 1939, la Balcic, romanta asta, cu cuvintele ei neguros premonitorii, fusese ultimul slagar al tihnei si al pacii romanilor. A fost un cantec de lebada care a rasunat acolo toata vara, cantat la radio ori reluat cu o stranie indarjire de tarafurile din carciumioarele cochete ale Golfului. Regina Maria, Ingerul norocos al Romaniei Mari, murise de un an, dar inima ei era ingropata acolo, pe malul marii, la Stella Maris, dar parea ca nimic rau nu ni se putea intampla. Bunica ascultase fericita acel cantec nostalgic, scaldata in lumina incredibila a Orasului Alb, fara sa banuiasca incercarile ce-i asteptau pe romani, in mai putin de un an de zile, culminand cu pierderea Balcicului, al acelui taram al fericirii si gratiei. "Pe urma, era aproape de jumatatea lui septembrie 1940", si-a continuat bunica marturisirea-i tarzie. "Auzisem ca incep sa soseasca si la Bucuresti trenuri cu refugiati din Cadrilaterul cedat.
Si m-am repezit la gara. Aveam prieteni acolo, familii care isi vandusera tot ca sa se aseze in raiul acela mic de pe Coasta de Argint, rai ce paruse fara sfarsit. Am asteptat mult, era haos, trenurile intarziau, se facuse aproape dimineata. Si cand, in sfarsit, am zarit primul tren, mi-am amintit brusc cuvintele romantei de cu-o vara inainte: "Din tot ce-a fost candva iubire, un vis frumos, atata a ramas... M-au prins zorile plangand pe un trist peron de gara"... Asta era si-n inimile miilor de dezradacinati care lasau Balcicul in urma, si asta era si-n inima mea; si am inceput sa plang fara sir. Intre timp, trenul se apropia cu locomotiva pufnind fara zgomot, domoala", a continuat bunica - "si atunci am trait ceva si mai greu de explicat. Pe acoperisul trenului, catarat printre refugiatii speriati - am zarit un Inger gigantic... Si Ingerul sufla in trompeta lui romanta asta, devenita apocaliptica! Caci anunta sfarsitul starii noastre de libertate tihnita si prospera. Eei, astea au fost in toamna neagra a lui 1940, dar sa stii ca romanta tie ti-am cantat-o cu mare drag, caci niciodata n-am fost mai fericita ca in verile acelea de la Balcic. Iar fericirea aceea am vrut sa ti-o ursesc si tie!", a incheiat bunica. Poate si pentru ca asa imi menise ea, indata dupa '90, Balcicul a fost primul loc din afara Romaniei pe care mi-am dorit sa-l vad neintarziat. Trebuia sa reiau, ca pe o delicata mostenire, un vechi pelerinaj de inima. Intr-un loc despre care o inscriptie gravata in 1939, in amintirea sfintei regine, pe o medalie de argint foarte rara, te avertizeaza lapidar, cu neinchisa nostalgie: "In Balcic, pe Coasta de Argint, vegheaza inima de aur - Stella Maris"...

Text: Valentin Iacob
(Revista Formula AS nr. 844 / 2008)

Fotografii: Valentin Busuioc


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.