duminică, 14 decembrie 2008

" Nu-i lumina nicari..."





Ultimul om al Ghertrudei

„Nu-i lumina nicari / Or murit toţi oamenii.” Versurile culese de impresionantul Grigore Lese ma urmaresc neincetat de cand am fost să il fotografiem pe ultimul sas din Gherdeal. De la disperare la admiratie, de la duiosie la consternare, tristete, demnitate şi revolta, am trecut prin toate aceste stari de cand l-am întalnit pe Helmuth. Deplasarea la poalele Carpatilor, pentru a fotografia declinul total al unei lumi, a fost pentru mine în întregime o calatorie initiatica.

Poveste din tren

Nu m-am simtit niciodata foarte mult sas, desi nici prea roman nu cred ca sunt. Probabil e ceea ce simte orice corcitura. Dezintegrarea satelor sasesti si a populatiei care nu in urma cu multi ani ocupa Valea Hârtibaciului a ramas totusi un subiect sensibil pentru mine, deoarece bunicii şi tatal meu provin dintr-una dintre cele mai frumoase asezari din zona, din Alţâna. Nu avea cum sa nu ma atraga povestea istorisita de fostul meu coleg de presa, Zoltán Pengő: într-o calatorie recenta cu trenul, o prietena intalnita intamplator îi povestise că undeva langa Sibiu, la poalele Carpaţilor, exista un sat minunat, în care nu mai traieste nimeni, cu exceptia unui singur om. Ultimul sas. Suna incredibil, asa ca dupa cateva zile in care am planuit intreaga calatorie, am purces la drum insotit de colegul meu, Robert. Din Cluj l-am cules şi pe Zoli, a carui curiozitate il atragea ca un magnet spre Gherdeal (în germana Gürteln), cum se numeşte satul.

În recunoaştere

Ajunsi în Sibiu, am decis sa mergem in recunoastere pana la locatie, pentru a putea fi siguri ca a doua zi dis-de-dimineata ajungem in locul potrivit. Drumul pană la Gherdeal a fost insa mult mai dificil decat ne-am imaginat. Spre deosebire de satele aflate la drum, cum sunt Hosman, Alţâna sau Nocrich, Gherdealul e total izolat. Ca să ajungi acolo, trebuie sa te abati de la drumul principal, să treci prin Marpod, Chirpăr, Şomartin şi Bruiu. Drumul e infernal, pe alocuri aproape impracticabil. Înainte de Bruiu, am trecut printr-o padure care parea fara sfarsit in intunericul care se lasa tot mai rapid. Localitatile ne ingheţau sangele in vine. Totul era negru. Din cand in cand, in fata cate unei case aparea cate un tigan. Jumatate din case erau in ruina, cu acoperisurile prabusite si zidurile crapate. Frigul de afara patrundea parca tot mai intens si in sufletele noastre. La 3 kilometri de Gherdeal, oprim langa o caruta care vine din contrasens. În ea, cinci tigani. Nu vedem prea bine in intuneric. Auzim doar o voce: „La mine ati venit, nu-i asa? Pe mine ma cautati. Vezi ca pe mine ma cauta.” Distingem o figura de om care parca nu se potriveste cu ceilalti calatori din caruta, dar nu apucam sa reactionam, ca atelajul se pune în miscare. Ne continuam drumul si ajungem pe un deal. În vale se distinge Gherdealul. O singura lumina arde in tot satul. În rest, bezna. Ni se face parca mai frig. Ajunsi in sat, incercam sa ne plimbam putin in recunoastere, dar e deja prea intuneric, iar pe strazi intalnim doar caini rataciti. Decidem sa ne intoarcem in Sibiu cu ganduri mari pentru a doua zi dimineata.

Nu exista accidente

Urasc sa ma trezesc dimineata. Ca sa ai insa premisele unei expeditii foto reusite, trezirea cat mai devreme e obligatorie. Ne ridicam cu greu din paturile calde si, dupa ce infulecam ceva si bem o cafea, ne incarcam aparatele in masina. Robi porneste motorul, cand auzim surpriza: cureaua alternatorului e rupta. Vestea imi provoaca disperare pe loc. Un cer foarte promitator si o locatie incredibila mi s-au parut brusc indepartate. Ma uit la Zoli si in ochii lui de buddhist nu citesc nicio urma de neincredere. E ca o stancă. Îmi spun in gand ca asa trebuia sa fie si incerc sa gandesc pozitiv. Cautam un service auto, iar acolo ne trasneste vestea ca alternatorul trebuie inlocuit. Toata tarasenia a durat cam trei ore, timp în care lumina noastra de dimineata s-a dus de mult. Cand inca ne ocupam de masina, Călin, prietenul meu din Sibiu, ma suna şi imi spune ca nu s-a mai dus la serviciu, din cauza unui inceput de raceala... Cand aude ce s-a intamplat, se ofera pe loc sa ne duca el. Nu putea sa imi faca o bucurie mai mare, mai ales ca stiam ca are jeep. Dupa ce ne culege si afla despre ce e vorba, imi spune ca are in masina si cantecul care s-ar potrivi pentru excursie: “ Nu-i lumina nicari/ O murit tati oamenii/ Numa’ la mandruta mea/ Arde lampa ca si-o stea/ Si-atata m-oi duce-n noapte/ Pan’ m-oi intalni cu moartea/ Sa ma puie-n coparseu/ La un loc cu Dumnezeu/ Coparseu cu scanduri late/ Unde moartea nu strabata/ Coparseu cu scanduri ude/ Unde moartea nu patrunde.” Cu greu imi stapanesc emotiile si in minte imi vin cuvintele unui intelept deghizat in personaj de desen animat: “There are no accidents”. Inteleg acum de ce a trebuit sa se strice masina noastra si de ce trebuie sa mergem cu Calin. Rolul lui se va dovedi crucial in calatorie. Zambesc stramb din cauza senzatiilor care ma incearca si pornim la drum.

Helmuth Onghert

Desi nu am reusit sa pornim la prima ora, vremea tine cu noi. Cand ploua, cand e soare, dar nori incredibili brazdeaza in permanenta cerul de un albastru inchis de toamna. Povestim cu Calin despre satele nemtesti, despre o comunitate cu traditii, cu obiceiuri si caracteristici incredibile, muribunda acum. Imi spune ca in urma cu cateva saptamani l-au ingropat pe ultimul sas din Sura Mica. Greutatea subiectului imi apasa parca tot mai tare pe umeri, dar incerc sa ma detasez. In apropiere de Gherdeal, ne oprim pe deal ca sa fotografiem o panorama. In urma cu 700 de ani, o femeie puternica pe nume Ghertrude (de unde si denumirea localitatii) si-a condus o parte din comunitatea de sasi stabilita in satul Cunta in urma unor discutii legate de impartirea pamantului in acest loc izolat, dar splendid in mijlocul salbaticiei care il inconjoara. Dupa cateva cadre, coboram in sat. Pe ulita principala, nimeni.Un caine si o pisica. Ambii dorm de parca suntem fantome,de parca suntem invizibili. Chiar cand ma apropii de caine pentru a-l prinde in imagine, acesta nu reactioneaza. Atat de putina lume a vazut in viata lui, incat pentru el nu putem fi reali. Ne continuam plimbarea si linistea satului mi se pare tot mai incredibila. Daca nu ar fi zidurile scorojite, ai putea jura ca toti oamenii din sat sunt undeva la munca campului sau au fost toti rapiti de extraterestrii. Merii din fata caselor sunt insa neculesi si cu crengile aplecate sub greutatea fructelor. O cladire ne priveste cu ochi mari si surprinsi: “Ce cautati in acest loc uitat de lume?” Mai mergem cateva zeci de metri, iar in departare, in capatul strazii, zarim o aratare care se indreapta clatinandu-se incet inspre noi. Calin o ia in fata si-l aud vorbind. E Helmuth, Helmuth Onghert, ultimul sas din Gherdeal, ultimul soldat al Ghertrudei.

Solitudine si adevar

Hainele murdare si rupte atarna pe el. In mana duce o punga colorata si o sticla de plastic plina cu rachiu tulbure. Imaginea ma izbeste. A ajuns tot ceea ce sasii dispretuiau. E murdar, neingrijit, usor ametit si singur. Doar ochii de un albastru incredibil intr-o discrepanta totala cu tabloul general pe care il ofera. Ferestrele sufletului sau sunt inca limpezi, fara nici o urma de praf. Calin isi intra in rolul pentru care mi-am dat seama ca a venit si incepe un dialog incredibil de colorat si viu cu Helmuth. Eu si cu Robert ne putem concentra in liniste sa il fotografiem. Ca si pentru cainele din mijlocul satului, cei care il fotografiaza nu exista. Exista doar partenerul de dialog, Calin. Ii povesteste ca a avut cinci neveste, ca are doua fete, ca a lucrat multi ani in Sibiu, ca muncitor. Calin il intreaba ce mananca. Raspunsul ne lasa perplecsi: “Nuci si mere. Si asta”, aratand inspre sticla de rachiu. Nu ne vine sa credem, asa ca insista ca nucile sunt extrem de hranitoare. Ne ducem la caminul cultural, care e in ruina. E revoltat ca nimeni nu mai face nimic pentru satele sasesti. Mai povestim putin cu el, apoi dupa o lupta interioara vizibila, ne invita la el acasa: “Va rog sa nu ma judecati. Sunt singur de multi ani” Adevarul nu poate fi rostit decat de oamenii solitari. In timp ce ne indreptam incet spre casa lui, Helmuth ne spune ca official nu mai exista. De cinci ani nu mai are buletin, iar putinele lui contacte cu oamenii se limiteaza la rarele vizite in satul din apropiere, in Bruiu. Spre deosebire de restul civilizatiei, Helmuth stie ca nu exista, nu a existat si nu va exista. E singurul. Restul sunt nemuritori. Singuratatea nu il apasa, dimpotriva, o priveste in fata cu o seninatate care ma bulverseaza. Din cand in cand, tiganii vin in sat si merge cu ei la tiganci. Nu se ascunde, dar nici nu se lauda. E un fapt; de neimaginat pentru comunitatea sasilor de acum 20 de ani, dar Helmuth a trecut de mult granitele fixatiilor sasesti. E precum Zorba; viata nu are cum sa existe in absenta bucuriilor aduse de femei, chiar daca doar pentru cateva momente. Poarta casei se deschide dupa un mecanism numai de el stiut. Inauntru ne intampina haosul care insa pe Helmuth pare ca nu il atinge. Sasii nu ar fi inteles asa ceva. In acelasi timp, pentru Helmuth nu mai exista nici viitor, nici trecut. Locuieste in bucatarie, un spatiu devenit intre timp si dormitor. O chilie in care incape o masa si un pat. Are omul nevoie de mai mult? Doarme doar pana la ora 1 noaptea, iar apoi asculta radioul pana in zori. In Germania nu a vrut sa emigreze odata cu toti consatenii lui, din mandrie. “Ce sa fac eu acolo? Sa imi spuna ca sunt tigan, cum i s-a intamplat varului meu? Sa traiesc mai bine acolo, nefericit?” Ma gandeam cum poate sa traiasca singur si in acelasi timp impacat. Era peste intelegerea mea. Dar apoi i-am privit ochii si decizia lui mi s-a parut instantaneu cea mai buna si cea mai demna. L-am invidiat. Stiu din contacte directe ca sasii care au ales sa emigreze, mai ales cei trecuti de o anumita varsta, traiau o drama in Germania. Nu se simt acasa, dar nici sa se intoarca nu mai pot si traiesc astfel drama copacilor dezradacinati.

Dumnezeu surade

Gherdeal e lumea intreaga locuita de un singur om. Helmuth nu mai asteapta sfarsitul lumii, el il traieste si o face cu o naturalete care celor mai multi li s-ar parea vecina cu nebunia. Apocalipsa nu ar avea cu ce sa il mai afecteze. Dupa cateva ore coplesitoare, vrem sa ne luam ramas bun, dar Helmuth nu ne lasa sa plecam pana nu ne pune in masina doua lazi de mere si pere. Nu are nimic, dar imparte totul cu noi. Imi aduc aminte de cuvintele lui Kahlil Gibran din “Profetul”: “Sunt, apoi, altii care, putin avand, dau totul/ Acestia cred in viata si in marinimia vietii, iar sacul lor nu-i niciodata gol. /Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este rasplata cea mare. /Dar sunt si din cei ce dau fara a simti nici durere, nici bucurie, necunoscandu-si virtutile. Ei sunt asemenea mirtului din vale, care isi raspandeste parfumul in spatiu. / Prin mainile unor asemenea fapturi vorbeste Dumnezeu si dindaratul ochilor acestora El surade pamantului.” Herlmuth face parte din aceasta categorie de fapturi translucide, in ciuda hainelor sarace si a singuratatii. Cand sa urcam in masina, ne intreaba cu fereala daca il putem duce pana in Bruiu, satul din imediata apropiere. Pe drum, Calin il intreaba daca mai stie germana. Helmuth ma priveste in acel moment si ma intreaba in germana de ce sunt suparat. Ceilalti nu inteleg. Coplesit, ii spun ca nu sunt suparat, doar ingandurat. Rade, iar in rasul lui aud totii sasii care nu mai sunt sasi, toti sasii care au disparut ca un parfum care se pierde in vantul rece al serii. Oprim masina in Bruiu. Helmuth coboara razand in continuare, iar inainte sa inchida usa imi spune in germana: “Sa mai veniti pe aici. Eu oricum sunt deja dus…”
Text: Harris Wallmen
Foto: Harris Wallmen & Ferenczi Mark Robert
(Revista PHOTO MAGAZINE Nr. 39 noiembrie2008)

2 comentarii:

  1. Impresionant cazul ... si foarte frumos relatat. Felicitari

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.