... rugăciune... destin... gânduri...

“”Rugăciunile mele au devenit mai specifice şi mai coerente. M-am gândit că nu prea are sens să trimiţi în univers rugi dezlânate. În fiecare dimineaţă, înainte de meditaţie, mă duc la templu, unde îngenunchez şi vorbesc cu Dumnezeu câteva minute. La începuturile şederii mele în ashram, am descoperit că adesea eram foarte incoerentă în timpul conversaţiilor mele cu divinul. Dacă eu eram plictisită, confuză şi obosită, exact la fel erau şi rugăciunile mele. Ţin minte că într-o dimineaţă am îngenuncheat, mi-am lipit fruntea de podea şi am început să bâlbâi către creator ceva de genul: “Of, habar n-am ce-mi trebuie... dar sunt sigură că tu ai nişte idei în legatură cu asta... aşa că... te rog să faci ceva, bine?”
Cam ca discuţiile pe care le aveam de obicei cu coafeza mea.
Îmi pare rău, dar aşa ceva chiar nu se face. Mi-l şi închipui pe Dumnezeu uitându-se peste rugăciunea mea cu o sprânceană ridicată, înainte de a mi-o trimite înapoi cu o adnotare: “Caută-mă din nou când te hotărăşti să te dedici serios lucrului ăstuia.”
Sigur că Dumnezeu ştie deja ce-mi trebuie. Problema e – ştiu şi eu? Să te arunci la picioarele lui Dumnezeu în plină disperare e ceva de înţeles – numai Dumnezeu ştie de câte ori am făcut-o şi eu – dar în final ai mai mult de câştigat când te rogi dacă pui şi tu osul la treabă. O veche anecdotă italienească povesteşte că un bătrân sărac se ducea în fiecare zi la biseriă şi se ruga în faţa statuii unui mare sfânt, implorându-l: “Sfinte, te rog, te rog, te implor... ajută-mă să câştig la loterie.” S-a rugat aşa luni întregi, până când statuia sfântului exasperat a prins viaţa, s-a uitat la bietul om îngenuncheat şi a spus plin de dezgust: “Fiule, te rog, te rog, te implor... cumpără-ţi şi tu un bilet!”
Rugăciunea e ca o relaţie; jumătate din tot ce trebuie făcut îmi revine mie. Dacă doresc să mă transform, dar nici măcar nu mă deranjez să articulez ce anume vreau să obţin, cum ar putea vreodată să se şi întâmple ceva? Jumătate din beneficiul rugăciunii e chiar ruga, acţiunea de a-ţi declara intenţiile într-un mod coerent şi justificat. Fără asta, toate rugăciunile şi speranţele tale sunt fără susţinere, informe, inerte; ţi se învârt la picioare ca o ceaţa rece care nu se ridică niciodată. Aşa că acum îmi rezerv în fiecare dimineaţă un moment ca să mă întreb pentru ce anume vreau ca să mă rog. Rămân în genunchi, cu fruntea lipită de marmură rece, atât cât e nevoie ca să formulez o rugăciune adevărată. Dacă simt că nu e sinceră, rămân în continuare acolo până reuşesc s-o spun cu sinceritate. Ce a funcţionat ieri nu mai e obligatoriu să funcţiuneze şi azi. Rugăciunile pot deveni statice şi conţinutul lor se poate pierde în plictisealaă şi în locuri comune dacă nu le mai acordăm toată atenţia noastră. Făcând efortul de a rămâne vigilenţa, îmi asum responsabilitatea de a-mi menţine sufletul la cea mai bună stare.
Destinul e şi el tot o relaţie – o hârjoană între graţia divină şi efortul dedicat al fiecăruia. Nu ai nici control peste jumătate din el; cealaltă jumătate e cu totul în maâinile tale, iar acţiunile pe care le întreprinzi au consecinţe cuantificabile. Omul nu e nici o marionetă în mâinile zeilor, nici singurul comandant al propriului destin; e câte puţin din fiecare. Galopăm prin viaţă ca nişte acrobaţi de circ, cu picioarele sprijinite pe spinările a doi cai care aleargă unul lângă celălalt – un picior pe cel numit “destin”, celălalt pe calul numit “liber-arbitru”. Şi întrebarea pe care trebuie să ne-o punem în fiecare zi: cum îi deosebim între ei? Pe care din cei doi cai trebuie să-l lăsam în pace, nefăcându-ne griji din cauza lui, pentru că oricum nu-l putem controla? Pe care trebuie să-l strunim din toate puterile?
Când vine vorba de soarta mea, sunt foarte multe aspecte pe care nu le pot controla; dar există şi unele lucruri care îmi cad chiar mie în grijă. E de datoria mea să cumpăr anumite bilete la loterie, sporindu-mi în felul asta şansele de a fi mulţumită. Eu decid cum îmi petrec timpul, cu cine interacţionez, cu cine îmi împart corpul şi viaţa şi energia şi banii. Eu decid ce mănânc şi ce citesc şi ce studiez. Eu aleg cum voi privi circumstanţele nefericite din viaţa mea - fie ca pe nişte nenorociri, fie ca pe nişte ocazii de a evolua (şi în situaţiile în care, din cauză că-mi plâng prea tare de milă, nu mă pot ridica până la cota cea mai înaltă a optimismului, pot încerca să-mi schimb punctul de vedere). Eu aleg cuvintele şi tonul cu care mă adresez celorlalţi. Şi, cel mai important, eu îmi aleg ce gândesc.
Ultima idee e de o noutate totală pentru mine. Richard din Texas mi-a atras atenţia asupra ei nu demult, într-un moment în care mă plângeam de incapacitatea mea de a nu-mi mai face gânduri negre. Mi-a spus:
- Măi Provizii, tu trebuie să înveţi cum să-ţi alegi gândurile, la fel cum îţi alegi hainele cu care te îmbraci în fiecare zi. Asta e o chestie pe care poţi s-o exersezi. Dacă vrei aşa de tare să-ţi controlezi viaţa, lucrează asupra minţii tale. E singurul lucru pe care ar trebui să încerci să-l controlezi. Celelalte lasă-le încolo. Fiindcă, dacă nu înveţi cum să-ţi controlezi gândurile, eşti în mare încurcătură şi aşa o să rămâi.
Treaba asta pare aproape imposibilă la prima vedere. Să-ţi controlezi gândurile? Nu invers? Dar închipuie-ţi, ce-ar fi dacă ai reuşi?
Aşa că am început să fiu atentă la gândurile mele, pe care le monitorizez îndeaproape. Repet de vreo şapte sute de ori pe zi următoarea promisiune: “Nu voi mai nutri gânduri nesănătoase!” De fiecare dată când apare vreun gând meschin, repet promisiunea. “Nu voi mai nutri gânduri nesănătoase“.
Mi-am imaginat cum ar arăta portul propriei mele minţi - poate puţin ponosit, poate bătut de furtuni, dar bine situat şi exact cât trebuie de adânc.Portul minţii mele e într-un golf deschis, e singura cale de acces către insula sinelui meu. Insula asta a văzut multe razboaie, e adevărat, dar acum sub îndrumarea unui nou stăpân (EU), care a instituit noi reguli capabile s-o protejeze – e trup şi suflet de partea păcii. Şi acum, să se ducă vestea peste nouă mări şi nouă ţări – insula are legi mult mai stricte în privinşa celor care pot intra în port!
Nu mai aveţi voie să veniţi aici cu gândurile voastre dure şi abuzive,cu gândurile voastre negre ca nişte corăbii ciumate, cu gândurile voastre ca nişte vase cu sclavi, cu gândurile voastre ca nişte nave de război – toate astea vor fi respinse. De asemenea, orice gânduri pline de exilaţi furioşi şi hămesiţi, nemulţumiţi şi pamfletişti, rebeli şi criminali periculoşi – nici ele nu vor mai avea loc aici. Din motive evidente, nici gândurile canibale nu vor fi acceptate. Chiar şi misionarii vor fi atent cercetaţi, ca nu cumva să fie prefăcuţi. Acesta este un port paşnic, calea de acces către o insulă mândră şi frumoasă care abia începe să cultive liniştea. Dacă veţi putea respecta aceste reguli, dragele mele gânduri, sunteţi bine-venite în mintea mea – în caz contrar, vă voi trimite înapoi în mintea din care aţi venit.
Asta îmi e misiunea care nu va avea sfârşit.””

(un mic fragment din cartea: “manâncă... roagă-te... citeşte” scrisă de Elizabeth Gilbert )