duminică, 30 august 2009

" Exerciţiul Celuilalt "...



"" Un om se întâlneşte cu un vechi prieten - care tot încercase să facă ceva în viaţă, fără nici un rezultat. “ Va trebui să-i dau ceva bani”, îşi spune el. În acea noapte descoperă însă că vechiul lui prieten se îmbogăţise şi căuta să-şi plătească datoriile pe care le făcuse de-a lungul anilor.
Se duc la un bar pe care obişnuiau să-l frecventeze odinioară şi el dă de băut la toată lumea. Când îl intrebă cum se explică succesul lui, el le răspunde că, până cu câteva zile în urmă, trăise în pielea Celuilalt.
-Ce este Celălalt? îl întrebă el.
-Celălalt este acela care m-a învăţat cum să fiu, dar nu cum sunt eu. Celălalt crede că obligaţia omului este să-şi petreacă toată viaţa cu gândul de-a strânge cât mai mulţi bani, ca să nu moară de foame la bătrâneţe. Şi-atât de mult gândeşte şi-atâtea planuri îşi face omul, încât descoperă că este viu abia când zilele lui pe pământul acesta aproape i se isprăvesc. Adică atunci când este prea târziu.
-Şi tu, tu cine eşti?
-Eu sunt ceea ce ar trebui să fie oricare dintre noi, dacă şi-ar asculta inima.
Adică cineva care se lasă vrăjit de misterele vieţii, care este deschis faţă de miracole, care simte bucurie şi entuziasm pentru ceea ce va face. Numai că Celălalt, temându-se să nu se păcălească, nu mă lasă să acţionez.
-Dar există şi suferinţă – spun unii dintre cei din bar.
-Există înfrângeri. Nimeni însă nu e scutit de ele. Tocmai de aceea, e mai bine să pierzi unele bătălii în lupta pentru visele tale decât să fii înfrânt fără a ştii nici măcar pentru ce lupţi.
-Asta-i tot? îl întreabă cei din bar.
-Da, când am descoperit asta, m-am decis să fiu ceea ce dorisem cu adevărat dintotdeauna.
Celălalt a rămas acolo, în odaia mea, privindu-mă, dar nu l-am mai lăsat niciodată să intre în mine – deşi uneori a încercat să mă mai sperie, avertizându-mă asupra riscurilor de a nu mă mai gandi la viitor.
Din clipa în care l-am alungat pe Celălalt din viaţa mea, energia divină a început să facă minuni.

**************************************

Înainte de a adormi, m-am hotărat să fac ceea ce el numea « exerciţiul Celuilalt”.
“Stau aici, în camera asta”, am gândit. “Departe de toate obişnuiţele mele, discutând despre lucruri care nu m-au interesat niciodată şi dormind într-un oraş unde nu mai călcasem nicicând. Pot să-mi închipui – pentru câteva clipe – că sunt alta.”
Am început să-mi imaginez cum mi-ar plăcea să trăiesc chiar în momentele acelea. Mi-ar plăcea să fiu veselă, curioasă, fericită. Trăind intens fiecare clipă, bând cu sete din apa vieţii. Dând iar crezare viselor. Capabilă să lupt pentru ceea ce vreau. Iubindu-l pe bărbatul care mă iubea.
Da, aşa era femeia care mi-ar fi plăcut să fiu – şi care îmi apărea dintr-o dată şi se transforma în mine.
Am simţit că , în clipa aceea, Cealaltă îmi părăsea trupul şi stătea în colţul odăiţei.
O priveam pe femeia care fusesem până atunci: slabă, dar străduindu-se să lase impresia că e puternică. Înfricoşată de orice, dar zicându-şi în sinea ei că nu-i era teamă – era înţelepciunea celui care ştie ce este viaţa. Oblonind ferestrele prin care pătrundea bucuria soarelui – pentru ca mobilele ei vechi să nu se decoloreze.
Am văzut-o pe Cealaltă stând în colţul camerei – fragilă, obosită, deziluzionată. Controlându-şi şi înrobindu-şi ceea ce ar fi trebuit să se afle în libertate: sentimentele ei. Încercând să-şi judece iubirea viitoare în funcţie de suferinţele din trecut.
Dragostea e totdeauna nouă. Indiferent dacă am iubit o dată, de două ori, de zece ori în viaţă – suntem mereu în faţa unei situaţii pe care nu o cunoaştem. Iubirea ne poate duce în iad sau în rai, dar undeva ne duce totdeauna. Trebuie să o acceptăm, fiindcă ea este hrana existenţei noastre. Dacă o refuzăm, vom muri de foame văzând ramurile pomului vieţii încărcate de roade, fără a cuteza să întindem mâna şi să culegem fructele. Trebuie să cautăm dragostea acolo unde suntem, chiar dacă asta ne-ar costa ceasuri, zile, săptămâni de decepţii şi tristeţe.
Căci în clipa în care pornim în căutarea iubirii, şi ea porneşte în întâmpinarea noastră.
Şi ne salvează.
Când Cealaltă se îndepărtă de mine, inima începu din nou să-mi vorbescă. Era fericită ca o ascultam din nou.
Inima imi spunea că mă îndrăgostisem. Şi am adormit mulţumită, cu un zâmbet pe buze.""

(Paulo Coelho)


2 comentarii:

  1. Iubirea este hrana noastră fără de care nu am putea trăi.

    Sunt de acord, fără iubire suntem nimic.
    O noapte frumoasă!

    RăspundețiȘtergere
  2. @Geanina - că bine zici tu, iubirea mea...

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.