Doamna Suzana...

Mama care vorbea cu florile

Statea pe aceeasi banca ca-n fiecare zi, tinand in palma o fotografie micuta."Aceasta este mama mea", mi-a spus, dupa ce m-am asezat langa dansa."A murit azi, 3 decembrie, in urma cu 30 de ani".
In poza e o femeie ca o regina. Chip alb, contrastand fantastic cu palariuta neagra si gulerele tot negre, de astrahan. Privire nobila, cu o spranceana usor inaltata, abia sesizabil, aristocratic si sever."Tin minte ca pe 1 decembrie a nins. Mama s-a asezat pe pat si a ascultat nemiscata, la radio, ore intregi, ce se vorbea despre Marea Unire. A doua zi a ramas tot in pat, privind pe geam ninsoarea, cu buzele inclestate. O intrebam, o intrebam, iar ea nu raspundea. A treia zi a spus: "Nu ti-am raspuns ieri fiindca simteam dureri mari si n-am vrut sa ma vezi vorbind impleticit. O femeie adevarata trebuie sa vorbeasca frumos". Vorbea aspru, raspicat, masurandu-si cuvintele. Apoi mi-a mai zis ca n-o sa mai facem Craciunul impreuna si anul asta. Si-a pus hainele cele mai bune, negre, s-a intins iarasi pe pat, senina, iar rochia ei neagra se revarsa peste marginile patului. Pana seara a murit. Pe mama mea o chema Natalia si stia sa vorbeasca cu florile. Vorbea si cu gradina de rosii, dimineata, cand se trezea. Imi spunea ca nici o vietate nu simte mai profund oamenii decat simte o planta. Cam asa erau unii insi, altadata. Mai stiau sa si moara frumos..." Asta imi zice azi, 3 decembrie 2008, doamna Suzana Costov, in varsta de 79 de ani, fiica reginei din fotografie. Si zambeste.
O cunosteam de ceva vreme. O vazusem adesea pe bancuta aceea, aflata in mijlocul unor blocuri cenusii din uriasul cartier bucurestean Drumul Taberei. Calma, cu palariuta pe cap, esarfa de matase pe umeri si palmele odihnindu-se pe poseta, privea ingaduitoare lumea prin ochelarii largi, rotunzi, cu rame groase. Vorbisem cu ea, povestiseram impreuna, ajunseseram chiar sa fim prieteni. Marturisesc ca rareori am intalnit o femeie mai"tanara in spirit" decat aceasta Suzana. Trecerea anilor nu i-a erodat mintea, ci chiar i-a ascutit-o. N-are prejudecati si sfaturi morale pentru"tinerii din ziua de azi", ca multe alte batrane de cartier. Cuvintele ei sunt vioaie, moderne, adesea inflacarate de un fin umor.
Nici o sincopa, nici un oftat. La varsta ei, fumeaza nestingherita - niste tigari lungi, cu gesturi elegante -, vorbeste la perfectie trei limbi straine, citeste o carte pe zi si are o memorie uimitor de minutioasa. In toata viata a avut o singura depresie, acum multi ani,"dupa o gripa". In rest, nu se plange. Zice ca este sanatoasa. Ca daca a fost, uneori, bolnava, mereu a stiut sa se vindece imediat, fara multe medicamente, mai mult singura. Te molipseste cu pofta ei de-a trai. Alearga cu copiii de pe alei, priveste zambitoare cerul, copacii, magazinele, blocurile, si toate ii plac. Chiar si blocurile acestea murdare, cu mii de ferestre si balcoane ticsite de vechituri."Da, chiar si monstruozitatile astea pot avea frumusetea lor, daca stii sa le privesti. Faceti o plimbare seara pe aleile luminate de becuri ca niste felinare - altfel se vede totul. Eu spun asa: mie imi place acolo unde sunt. Daca sunt aici. Daca m-am nimerit aici... Trebuie sa fac cumva sa imi placa. Sufleteste, eu nu ma simt asa... batrana. Tin minte un vers vechi, care umbla prin satul copilariei mele: "Cat picioarele te tin/ Sa nu zici ca esti batran". Asta o stiu de la toti cei din neamul meu. Nu stiu, poate am mostenit optimismul. Cine stie. Parinti, unchi, bunici, strabunici, toti au trait si au murit asa. Toti. Toti stiau sa vada in jurul lor mai mult lucrurile frumoase..."

Cu pumnul pe inima

Aproape toti acesti oameni din neamul ei au murit. S-au stins frumos,"pe picioarele lor", la fel ca si mama. Au murit - zice -"atunci cand au hotarat ei ca trebuie sa moara". Pe toti acesti oameni, Suzana ii poarta acum in poseta. Unul peste altul, intr-o micuta mapa neagra de plastic, ascunsa intr-un portofel care la randu-i e tainuit intr-o despartitura secreta, cu fermoar. De chipurile acestea nu se desparte niciodata. Mi le-a aratat chiar acolo, pe bancuta ei, intr-o amiaza de decembrie, cand peste Bucuresti incepeau sa cada primii fulgi de zapada. Am vazut multe poze de epoca in viata mea. Mii!
Dar recunosc, poate nici unele atat de expresive ca acestea, toate doar intr-o singura familie. Le privesc si ma infior. Actori de cinema. Regi! Nobili! Zeci de decoratii! Oameni care-si afiseaza limpede mandria pe chip, fala de a fi ei insisi. Puternici, impacati cu faptele lor. Veniti dintr-o cu totul si cu totul alta lume. Chipuri de care n-ai mai putea intalni astazi pe strada, oricat te-ai stradui sa le cauti. Si toate aceste figuri sunt legate de amintirea unei anumite case. O casa mare, chiar la marginea padurii, undeva in tinutul Romanului, printre dealurile inalte ale Moldovei. Casa copilariei. Catunul Poienita, satul Poienari. Acolo au trait, toti impreuna, la inceput fara becuri electrice, departe de larma asezarilor, doar ei intre ei. Cand si-o aminteste iarna, Suzana aude in minte"un zgomot" de zurgalai."Unul si numai unul. Unul singur. Trebuie sa inchizi ochii... Nu se aud copitele cailor, prin zapada bogata, decat mocnit. Dar zgomotul acela... Clinchetul acela viguros, ingrosat, in departari... Nu se poate spune. Daca-i rostesti numele, el dispare..." Oamenii din fotografiile Suzanei plutesc numai si numai imprejurul casei acesteia mari, boieresti, din marginea codrului. Isi aminteste de bunicul ei David, care venea acasa intotdeauna sarind cu calul peste gardul de barne al portii, spre admiratia copiilor de la ferestre."Toata viata lui numai asa s-a intors acasa, din drumurile lui - sarind cu cal cu tot peste gardul inalt. Niciodata altfel. Asa isi facea aparitia in curte si iarna, pe viscol si vantoase mari, apoi intra in casa si-si scutura de picior caciula brumarie, isi dadea jos suba, tacut, iar noi copiii il priveam ca pe-un zeu venit de departe, din adancurile ninsorii. Ei bine, in ziua in care n-a mai putut sa sara cu calul lui peste gard, chiar in ziua aceea a si murit. A incercat, dar n-a reusit sa struneasca armasarul. A intrat pe poarta, incet, calare, la pas. Apoi s-a bagat in casa, tinandu-si capul in pamant. Si-a dat jos suba, caciula brumarie. S-a asezat pe un scaun si in cateva ore a murit. Nu stiu cum sa va explic, pur si simplu i s-a dus toata puterea. In dimineata aceea era sanatos, zdravan. Insa asta a fost onoarea, barbatia, firul vietii sale: sa se intoarca acasa astfel, mereu in goana, calare pe calul lui de poveste..."
Ce sa mai spun de al doilea bunic, cel"de pe mama"... El aparea foarte rar in casa de sub padure. Doar pe la sarbatorile de iarna. Acest om este o legenda. Nu doar a familiei, ci a Romaniei intregi. Gabriel Negrei, unul din cei mai importanti generali romani din toate timpurile. Erou absolut al luptelor de la Marasti-Marasesti, comparabil poate doar cu generalul Eremia Grigorescu. Suzana si-l aminteste cum statea pe un jilt in salonul mare, drept ca o lumanare inaintea tuturor, band cafea din cani mici, pe care le ridica pana dedesubtul mustatii, cu tot cu farfurioara. Dar trebuie sa privesti fotografiile, ca sa intelegi. Pieptul lui plin cu decoratii... Oricat ai vrea sa inventezi un asemenea chip, n-ai putea. Fruntea inalta, mustata rasucita in doua fuioare subtiri, viguroase, ochii rotunzi si ficsi, spre un singur tel, numai unul. Intr-o alta poza, apare cu acelasi chip, in spatele generalului Berthelot, intre membrii de seama ai Societatii Academice, care au contribuit la eliberarea tarii in 1918. Exact acelasi chip. Doar ca acum tine pumnul inclestat, pe piept. Se vad tendoanele pumnului strans inclestat, pe uniforma armatei romane, chiar langa inima."Asa au fost multi din neamul meu - au trait si au iubit cu pumnul pe inima. Nu cred ca sunt vrednica sa ii mostenesc. Ganditi-va ca acest om a murit torturat in temnitele comuniste la... 83 de ani! El, absolvent de Saint-Cyr la Paris, coleg cu De Gaulle, mare matematician, autor al unor inventii uriase, care au revolutionat tehnica militara mondiala. Decorat cu cea mai mare distinctie romaneasca pentru ofiteri - Ordinul "Mihai Viteazul". Decorat si de mana lui Berthelot. Declarat erou al neamului. A ajuns unul din cei mai batrani detinuti politici de la Aiud. Celebrul supravietuitor din celula 253. Exista multe marturii ale unor oameni care au stat cu el la inchisoare. Ei spun, scriu, nu eu. Detinutii se inclinau in fata generalului, cand iesea din celula. Toti stiau cat facuse pentru tara asta. Ziceau ca ar mai fi putut supravietui torturilor inca multi ani, peste cei 83 ai sai. Nu reuseau sa-l doboare. Dar a murit atunci cand a hotarat el, nu ei. Le-a spus si ziua. C-o saptamana inainte le daruise celor apropiati toate lucrurile personale, inclusiv vestita lui camasa kaki de matase, camasa de general si de nobil. Iar in ziua cand a inchis ochii, tot Aiudul a tacut si a plans."

Sarbatori in casa copilariei

Ma impresioneaza ideea asta: oameni care mor"cand hotarasc ei". Dar, si mai mult, faptul ca aceasta"putere de-a muri" s-a strans in sangele aceleiasi familii. De pilda, tatal Suzanei, Lascar. Tot militar, capitan decorat in razboiul al doilea, apoi dascal in Poienari, apoi puscarias politic. A vorbit cu ei pana in clipa sfarsitului. Pur si simplu. A vorbit clar, firesc, cu glas tare, uitandu-se la cei din jur. Doar a facut o pauza de vorbire, a inchis ochii si atunci a murit. Inainte cu doua ore a scos de sub perna un plic cu bani si i l-a dat mamei."S-aveti si voi, pentru cele ce-o sa trebuiasca", a zis. Si a zambit. La fel, fratele Suzanei, dragutul ei Valentin. Si el detinut politic, in anii cei mai grei de la Canal. Desi ajunsese inginer renumit, desi avea bani si casa mare in Bucuresti, in ultimii cinci ani de viata s-a intors in satul copilariei. N-a fost bolnav, nu avea necazuri. A ales sa traiasca intr-o casuta modesta, impreuna cu sotia sa, doar pentru simplul motiv c-a vrut sa fie aproape de locurile dragi, de casa de la marginea padurii (de mult vanduta)."Da, fratele meu a fost la fel de incapatanat. Cu cateva zile inainte sa se intample, m-a sunat fata lui: "Vino, ca vrea sa moara. Ne-a spus ca in cateva zile vrea sa plece..." N-am putut sa-l convingem. Si-a pus in gand si asa a facut. N-a vrut sa-si dea sufletul prin spitale. A vrut sa moara acolo. Asa cum ne-a spus noua odata bunicul, o vorba pe care sarmanul Valentin nu o uitase, ci-i ramasese mereu in gand: "Sa stiti ca, oriunde va veti duce, voi n-aveti casa, unde n-aveti morminte"...".

***

Aceasta e ultima fotografie: casa copilariei. Asezata mereu deasupra tuturor. Prima care se vede prin folia de plastic transparenta, poate cea mai draga dintre toate. Aceasta casa face si ea parte din basm.
Un mic conac de epoca, iarna, la lasarea serii, cu toate ferestrele luminate. Casa dascalilor Lascar si Natalia Stoleru, parintii Suzanei - oameni trainici, foarte respectati in tot tinutul. Se pot vedea verandele largi, cu coloane de piatra si bolti rotunjite, acoperisurile impunatoare, in felurite unghiuri, cu hornuri lungi si chepenguri la mansarde, ca dranitele unui castelas taranesc, inconjurat de zapezi. Iar indaratul ei se ridica mandra, intunecata pana la cer, padurea. Intr-adevar, padurea... Atat se zareste in poza. Insa Suzana ma invita sa vad inauntru."Uite, aici aveam salonul", si pune degetul pe una dintre ferestre."Salon spatios, cu podele lustruite, covoare moldovenesti si sobe de teracota. Intr-un colt se afla un fel de trepied inalt, pe care mama aseza cate o vaza frumoasa, mereu alta. Din salon, era o iesire in spate pentru un fel de "colt al familiei", cu multa verdeata si flori pana sus, pe ferestre, acolo unde ieseau sa bea cafeaua de la ora cinci, pe niste tavite numite "tabla", iar doamnele luau cate o dulceata sau serbet facut in casa... Doamne, ce-mi placea serbetul acela! Acum mi-l amintesc... Urma apoi un salonas, un hol lung, camera copiilor... Odaile erau aerisite, miroseau mereu a curat. N-aveam mobilier mult. Era simplu, taranesc, din lemn. Un dulap, un birou, o noptiera langa pat - seara, acolo puneam lampa, la care citeam. Aveam si o bucatarie, uite-aici era. Maaare, calduroasa, cu cuptor... Acolo, intr-o noapte de Anul Nou, cand parintii erau plecati, bucatareasa Adela m-a invatat in secret sa dansez. Am luat patefonul din salonas si am pus placi. Dansam amandoua in bucataria aceea imensa, eu mica, ajungandu-i pana la sold, ea grasa, alba, curata, mirosind a placinte si dansand unduios, invatandu-ma pasii de tango, tinandu-ma de mana. Cuprinsa de dans, simteam ca as putea-o lua pe sus, ca pe un fulg, pe bucatareasa aia enorma si dolofana. Eram singure amandoua in toata casa, la miez de noapte, ne tineam in brate si ne fandoseam valsand si radeam si ne promiteam ca nu vom spune asta a doua zi mamei, ci ca m-am culcat devreme, asa cum era stabilit. Doua slujnice aveam atunci si o bucatareasa. Ti-era drag sa vezi toate femeile alea adunate roata in jurul meselor albe, cu aluat, in preajma sarbatorilor. Faceau niste placinte cu foi subtiiiri, uite-asa, umplute cu "julfa", aromate doar cu vanilie si "apa de flori". Sau spectacolul sobelor... Aveam niste sobe bune. Sobe inalte, subtiri, la colturile odailor. Imi placea sa-l urmaresc pe tata cum infaptuia tot "ritualul" acela de aprindere a focului, la care noi copiii nu trebuia sa ne bagam. Surcele de brad, putin gaz, foaia de ziar rasucita, aprinsa la un capat... Si satisfactia palida de pe chipul parintelui, atunci cand il vedea aprinzandu-se, pentru noi toti.
In serile de Craciun si Anul Nou, tata statea mereu la aceeasi fereastra deschisa. Uitati-va, aici, unde casa face un unghi! Numai la fereastra asta statea ore intregi, se uita in vale, spre sat si astepta colindatorii. Nu se misca. Facea parte cumva din "legea" casei - tata, la geamul deschis, asteptand. O asteptare magica, visatoare, mai mult pentru placerea de a sta acolo, cu cotul rezemat de pervaz. Si bustenii sa trosneasca rar, in sobe, si noi sa il privim tacuti, pe tata din odaie, sa-i contemplam spinarea lata, puternica, proiectandu-se pe chenarul cu stele. Iar daca ii vedea venind... Abia atunci se misca! Si ne miscam cu totii. El se ducea in fata, pe "ceardac" si aprindea cele doua "petromaxuri", doua lampi mari cu gaz, care deodata scaldau fatada casei intr-o lumina portocalie. Iar odaile noastre se umpleau de sunete, de muzici, de miresme. Salonul devenea ticsit de flacaii zdraveni, rosii in obraji, care cantau barbateste, din picioare, "vicleimu'". Atata emotie era in cantecul acela al lor viril, reavan, atata traire, atat sacru!... Eu stateam intr-un colt, langa bradul impodobit auster - doar niste beteala si lantisoare de hartie -, ma ghemuiam acolo si ii priveam fascinata. Ei aveau privirea incordata spre un punct fix, nu se uitau la mine, nici unii la altii. Cantau seriosi, roscovani, cu cusmele-n maini. Iar afara, din paduri, cantau lupii.

Datoria implinita

Padurea era mare. Trebuia sa treci prin ea cativa kilometri, ca sa ajungi la primul orasel, numit Negresti. Uneori ma nimeream si singura, pe carari. Bizar, nu-mi era teama. Vedeam urmele salbaticiunilor, tata ma invatase sa le deosebesc. Dar nu stiu de ce, simteam asa, puterea ca mie n-o sa mi se intample, acum. Poate odata, candva, dar nu acum. Asa simt si astazi. Poate, odata, candva. Cand va veni vremea, poate ma voi teme... Dar sa vedeti ce gand i-a venit lui tata, cand mergeam toti cu sania, trasa de doi cai mari si mandri, prin padurea copilariei. Asa mergeam in vizite, mai ales de sarbatori. Toata familia in sanie frumoasa, de lemn galben, cu talpica lustruita, toti imbracati in catifea si acoperiti cu blanuri mitoase, lasandu-ne purtati de galopul bidiviilor, lin, ca-ntr-o luntre pe ape, prin ninsori, fara sa auzim nimic, absolut nimic, decat zurgalaii... Si s-a gandit tata sa faca o biserica in padurea copilariei. S-a intors acasa tot cu ideea asta, care nu-i dadea pace. Era felul lui de a fi: cand gandea, si facea. A "vazut" chiar si locul, in minte, intr-o anumita dumbrava ingusta, spre care veneau cele mai multe poteci. Acolo, sa le fie mai usor satenilor din Poienita, care n-avusesera biserica pana atunci. Acolo, o biserica!... Iar sania se intorcea acasa prin alb, c-un felinar care se legana in fata, langa tata, si nu scartaia. A noastra era singura sanie din sat care nu scotea nici un zgomot, de aceea aveai uneori senzatia ca plutesti prin alb, tot mai departe, prin albul acela imponderabil al zapezilor eterne... Si tata a doborat dintre ai lui primul copac pentru biserica aceea, stejar drept, barbat, taiat pe luna noua. A zis ca, chiar daca ar fi sa o faca singur, cu mainile lui, tot o s-o faca. Si a facut-o. Pe lemnul lui, pe cheltuiala lui. Iar mama a pictat-o. La scoala normala, pe vremuri, invatai si pictura, si muzica, intr-un fel foarte serios. Iar mama avea un har pentru zugravit chipuri. Mi-i amintesc pe amandoi, cum munceau in mijlocul padurii. Tata afara, la busteni, cu cativa oameni de-ai sai, iar mama inauntru, in tinutele ei somptuoase, de care nu se despartea nici cand isi ingrijea gradina. Picta sfintii. Atunci am simtit eu asa, pentru prima oara, cat de mare poate fi bucuria si puterea unor oameni care se straduie pentru un ideal, care vor sa faca ceva impreuna. Au terminat biserica aceea in numai un an. Veneau batranii iarna, cu sumane si incaltati cu opinci, prin zapezi, pe cararile padurii. Veneau cu preotul inaintea lor. Veneau la o biserica facuta de mama si de tata. O biserica facuta cu dragoste, pentru oameni, pentru a-i pomeni pe toti cei din neamul nostru, care acum nu mai sunt..."
Oameni care acum nu mai sunt. Suzana ii strange pe toti, inapoi, in portofelul cel negru, pe care il inchide simplu, cu un clic. Intre acele poze mai era si una cu ea, impreuna cu raposatul ei sot - aceea ar putea fi afisul oricarui film din anii '60. Fara exagerare. Dar, zice Suzana, asta de acum e alta poveste. Da, au fost aratosi amandoi. Zicea lumea ca"aratau bine impreuna". L-a cunoscut la un bal si l-a invitat la un damen tango, apoi l-a luat de barbat nu neaparat pentru ca era frumos la chip, ci fiindca"avea humor", stia sa-i faca viata mai vie. A murit si el, acum 13 ani."Daca e sa ma uit in urma mea, vad numai cimitire" zice, dar pe un ton normal, fara nici un oftat, doar ca o simpla constatare. Asa a fost. Asa este firesc sa fie. Deocamdata isi cere scuze, dar trebuie sa plece. Are ceva important de facut. De multi ani ingrijeste o batrana de-o varsta cu ea, suferinda psihic, ba chiar s-a mutat intr-o odaita din apartamentul acesteia, ca sa-i fie aproape. Acum, femeia e foarte bolnava, cazuta la pat, rupta de lume. Suzana nu poate lipsi de langa ea prea mult timp. N-o poate lasa singura. Face munca asta nu neaparat pentru bani. O face pentru ca - zice ea -"parca m-am simtit putin vinovata ca n-am ingrijit-o deplin pe mama mea. Nu stiu de ce am avut mereu acest gand. De fapt, cred ca m-am inhamat la treaba asta ca sa-mi platesc o datorie fata de toti oamenii din neamul meu. Fata de toti cei care nu mai sunt si care ar fi meritat sa le fiu alaturi mai mult."
Ii spun Suzanei ca s-ar putea sa nu ne mai vedem o vreme. Ca voi pleca acasa, de Sarbatori, la parintii mei din Campulung Moldovenesc."Ooo, Bucovina!...", exclama ganditoare. Si ma intreaba daca n-as putea sa o iau si pe ea, o data, o zi-doua acolo, caci tare i-ar placea sa revada Raraul, oamenii, manastirile... Ii spun imediat ca da, chiar si acum, daca poate, doar suntem prieteni. Si chiar mi-ar face mare placere, doar gandul de-a ma afla acasa, impreuna cu dansa. Nu poate, bineinteles, imi zice zambind. Cum sa poata? Mai are o datorie de implinit. Doar peste vreo patru ani, cand o vor duce pe batrana suferinda intr-un sanatoriu de la manastirea Pasarea, acolo unde ii place ei cel mai mult. Si daca n-or fi patru, atunci poate peste sapte. Peste zece. Peste cincisprezece ani. Poate, candva. Ea, una, are timp. Ea are toata viata inainte.
______________________

Pe Suzana Costov o puteti intalni pe bancuta din spatele complexului comercial"Primavara", b-dul Compozitorilor, Drumul Taberei, in dreptul gangului de la blocul turn. O veti gasi usor. Cam pe la ora 12 la amiaza, daca afara e frumos.


Bogdan Lupescu

(Formula AS Nr. 849 / decembrie 2008)