joi, 16 iulie 2009

Treptele iertarii...



Greşim în fel şi chip, e omeneşte -
doar cine nu trăieşte
nu greşeşte...
(Aşa-mi spunea, cu vorbe nu prea noi,
amicul meu cu suflet de cristal.)
Când eşti între ai tăi,
să ierţi, e cu putinţă, orice lucru -
nu e păcat, greşeală, neajuns,
iertare să nu merite cumva...
Când eşti între ai tăi, de bună seamă -
duşmanului, nimica să nu-i ierţi!...

- O, suflet de cristal, îi răspunsei,
e cu putinţă, deci, să ierţi orice -
dar ce e cu putinţă, te întreb?...

Şi-aşa, purtat de el, pornirăm,
urcând şi coborând,
pe nişte-nchipuite trepte,
pe scara-nchipuită a-ndurării.

- Să-l ierţi, zicea,
pe cel ce fără voie te-a lovit,
pe cel ce, prost ţintaş,
te-a nimerit în plin, ochind alături.
Să-l ierţi pe cel ce cu stângacea-i mângâiere
un umăr ţi-a zdrobit sau o speranţă,
pe cel ce te-a lovit
de frică, sau de foame,
din simpla bucurie de-a trăi,
ca din avântul orb, elementar,
cu care explodează mugurii-n April.
Chiar şi pe cel ce te-a lovit cu ură
îl poţi ierta -
de-i meriţi ura sau de nu i-o meriţi,
ajută-l tu din coaja ei să iasă,
aşteaptă-l
într-o zi,
şi-o va lăsa pe-un gard:
pestriţă, veştedă armură,
din care fluturele a scăpat.
Şi mai uşor îl vei ierta, fireşte,
pe cel ce vrând
o scamă de pe şapcă să-ţi alunge,
în râvna-i binevoitoare,
îţi vatămă şi ţeasta, din greşeală...
Să-l ierţi pe cel ce-şi cheltuie durerea
lovind,
pe cel ce te-ar lovi, dar nu e-n stare,
pe cel ce te-a lovit
din nepăsare,
dintr-o umană pricină, meteahnă...

Chiar când ţi se apropie de gleznă
murdar şi pofticios şi-ntărâtat
ceva ce-abia mai seamănă a om,
ci mai curând a colţ de lup aduce
şi-a rât de râmător,
murdar şi pofticios şi-ntărâtat,
să-l cruţi e cu putinţă, dacă vrei,
şi să nădăjduieşti
că poate e o vrajă, cine ştie,
că poate se va da de trei ori peste cap
şi-n om se va preface iarăşi...

- Nu e prea mult? i-am spus.
Mergi prea departe!...
Să ierţi atât înseamnă să fii slab,
să ai nevoie însuţi de iertare,
să presupui că vei avea nevoie...

- Nu! Pentru toate poţi avea-ndurare
şi drept e să o ai, şi omenesc.
nu slăbiciune-i asta, ci tărie,
căci crede-n om, se bizuie pe timp -
ne-ndurătorul e un pesimist,
un suflet acru, neîncrezător,
şi temător de oameni şi zbârcit...

Deci, iartă-i omului umanele greşeli! -
tot ce-i uman nu e străin de om.
Mai fă un pas,
fugi şi mai mult de jungla-ntunecată,
de sângerosul "dinte pentru dinte" -
filozofii de robi şi de barbari!...
Să ierţi cum iartă ţărmurile mării
bătaia valurilor spumegânde.
Să ierţi cum iartă pasărea când zboară
din mâna celui ce-o ţinu captivă,
cum piere-n cărămidă rezidită
amara amintire a caselor surpate...
Să ierţi cum iartă firea.
Să ierţi cum iartă via a grindinii bătaie -
răzbună-te în bobul ce-a rămas
şi fă-l mai greu, mai rumen şi mai dulce
şi-adună-n el tărie şi mireasmă...

Dar să nu-ntorci obrazul celălalt,
al sclavului duios,
împătimit în viciul umilinţei -
nu bucuros să ierţi, ci necesar,
nu cu mărinimie, amorţit
de lâncede efluvii ancestrale,
ci dintr-o bărbătească, gravă,
şi limpede nevoie creatoare,
încredinţat adânc
că omul e în stare de mai bine...

- Prea bine, zic, prietene, să ştii
că pot să mă-nvoiesc uşor cu tine
în ce priveşte pragul omeniei.
Da, iartă-i omului umanele greşeli,
când dincolo de-o vină
nu e alta,
când cel ce te-a lovit
a dat în tine,
nu în ai tăi,
nu dincolo de tine,
nu în ungherul unde-ţi ţii comoara
(un steag, o hartă, o fotografie,
un cântec, o medalie de bronz...)

- O, negreşit, răspunse,
doar ţi-am spus:
duşmanului nimica să nu-i ierţi!
Dar cu ai tăi să mânui altă lege -
să ierţi e cu putinţă orice lucru,
să ierţi,
chiar când te doare
(şi mai ales atunci),
chiar când ţi s-ar părea cu neputinţă,
chiar dacă-ar fi să-ntreci măsura,
măsura legiuită a-ndurării:
nimic nu se plăteşte mai adânc,
mai drept
şi mai covârşitor,
decât iertarea simplă, omenească...
... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ...

( Geo Dumitrescu )



click pe titlul postării: Yanni - Love is all


7 comentarii:

  1. "Chiar când ţi se apropie de gleznă
    murdar şi pofticios şi-ntărâtat
    ceva ce-abia mai seamănă a om,
    ci mai curând a colţ de lup aduce"

    mi se par oribili oamenii care se comportă astfel, poate sunt eu prea sensibilă, dar mă simt extraordinar de jignită să fiu tratată astfel.

    Mulţumesc pentru aceste versuri.

    Cu iertarea treaba stă can aşa, iert însă nu uit, nu mă răzbun niciodată, însă este bine dacă ai greşit, m-ai jignit şi mi-ai călcat sufletul în picioare, să mă ocoleşti, alături de mine nu vei mai metge niciodată.

    Nu sunt valabile pentru tine aceste rânduri, am folosit persoana a doua dar nu tie-ţi sunt adresate aceste cuvinte.

    Tie îţi ofer îmbrăţişări, multe, multe.

    RăspundețiȘtergere
  2. nu vei mai merge*, se pare că ochii mei au cam obosit...

    RăspundețiȘtergere
  3. Frumoasă ideea de "trepte ale iertării". Nu ştiam această poezie sau am uitat de ea pentru că nu i-am acordat, într-o anumită vreme, prea multă atenţie...

    RăspundețiȘtergere
  4. Superba poezie, n-o stiam.
    O minunata cantare despre iertare, despre omenesc si despre sublim. Intelegand ca poate niciodata in om dorinta de-a lovi nu-i data de el, cand e intreg si in picioare, ci doar cand e ranit si in genunchi...

    Am avut acum o luna o experienta uluitoare. Cumva, am avut un dialog cu bunicul meu dinspre tata, plecat dintre noi acum multi ani. Ca in vis, mi-a vorbit si mi-a spus ca cei mai neinduratori sunt cei care nu stiu ce e a iubi, fiindca nu au primit iubirea, nu o cunosc. Am inteles multe de la el si am iertat foarte usor. Cand intelegi de ce, iertarea vine mai usor si e deplina. Fara nici o urma, sterge tot si lasa doar limpezime.

    Am sa dau si eu poezia mai departe, prea e frumoasa si nu stiam de ea!

    Multumesc mult de dar, draga Aditeea! Si ingerului care m-a adus asa, pe blogul tau, chiar azi, ca sa o vad...

    RăspundețiȘtergere
  5. cineva mi-a spus ca iertarea e o forma de razbunare, forma cea mai pura in care persoana pe care ai iertat-o nu se asteapta la acest lucru si va ramane surprinsa
    Iarta pentru ca nu te costa nimic daca ierti

    RăspundețiȘtergere