miercuri, 13 mai 2009

xxx xxx xxx xxx



Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

( Nichita Stanescu )


2 comentarii:

  1. Mulţumesc, Aditeea. De-abia aşteptam să văd cu ce anume ne vei delecta la ceas de seară. Acum am venit de la birou şi am privit imediat feedreaderul! Nichita... "copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
    râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
    şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu". Pur şi simplu Nichita...

    RăspundețiȘtergere
  2. am vrea sa ne mai nastem, macar odata, am vrea ca genunchiul, mana, si tot ce ne cuprinde sa renasca odata cu natura asa cum Nichita renaste-n noi dorul de frumos

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.