Cand dintre pomi spre mare se rasucise vantul,
Si-n catifeaua umbrei nisipul amortea,
L-a scos un val afara cu grija asezandu-l
Pe-un cimitir de scoici ce stralucea.
La marginea vietii clocotitoare-a marii
Sta nefiresc de teapan, trufas, insa rapus.
Priveste inca parca talazurile zarii
Cu gatul gales indoit in sus.
Murdare si sarate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise ii canta-un surd prohod
Lucesc multicolore in juru-i scoici ucise
Al caror miez caldurile il rod.
De valuri aruncate pe tarmul sec si tare
Murira fara lupta sclipind acum bogat,
Le tulbura lumina lor alba, orbitoare,
Aripa lui cu mal intunecat.
Deasupra tipa-n aer dansand in salturi bruste,
Sfidand nemarginirea, un tanar pescarus.
Razboinicul furtunii zvarlit intre moluste
Rasfrange-n ochiu-i stins un nou urcus.
Cand se-nteteste briza aripa-i se-nfioara
Si, renviat o clipa de-un nevazut indemn,
Iti pare ca zbura-va din nou, ultima oara,
Spre-un cimitir mai sobru si mai demn.
(Nicolae Labis)
Postări
Deşi nu sunt un cititor înfocat al poeziilor lui Labiş, întâmplarea fericită face că descopăr aici, la tine, chiar una dintre poeziile care mi-au plăcut...
RăspundețiȘtergere