joi, 26 martie 2009

De dor...



Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Nichita Stanescu


Un comentariu:

  1. Nichita... Omul ăsta e fost genial, poate neînţeles în totalitate, un poet care smulgea metaforă cu o pasiune înflăcărată...

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.