* * * * * * * * * *

Şi eu ce mi-o dusei la râu
crezându-mi-o că este fată,
dar ea, femeie măritată !
Era-n noaptea de Santiago
şi m-am dus din întâmplare.
Pierea lumina-n felinare
şi greieri se-aprindeau mai tare.
La colţul străzilor pustii
trecui pe sânii adormiţi
cu mâna. S-au deschis îndată
ca ramurile de iacint.
Ca o mătase sfâşiată
de zece lame de cuţit
suna-n urechile ameţite
apretul fustei pipăit.
Fără argint de rază-n creştet
copacii au crescut, pe când
un orizont de câini, departe
de râu, mai stăruia lătrând.

Am lăsat murele-n urmă,
păpurişul şi scaieţii;
se făcu sub coc o groapă
în pământul argilos.
Eu îmi scosei, deci, cravata.
Rochia, atunci, şi-a scos.
Eu, centura şi pistolul.
Ea, pieptarele, vreo patru

Chiparoasele, nici melcii
nu-s ca pielea ei de fină
nici oglinzile-nlunate
nu lucesc cu-aşa lumină.
Pulpele-i îmi lunecau
ca peştii surprinşi, speriate ;
jumătate de foc pline,
de ger pline jumătate.
Alergai în noaptea-aceea
pe un drum cum nu sunt alte,
fără frâu şi scări, călare
pe-o mânză de fildeş. N-are
rost să spun, sunt doar bărbat,
câte mi-a mărturisit.
Gându-acesta mă-ndeamnă
ca să fiu mai cumpănit.
De nisip murdară şi
de săruturi, mi-o dusei
de la râu. Luptau cu vântul
spadele de stânjenei.

Aşa cum sunt m-am şi purtat.
Ca un ţigan adevărat.
Un coş de lucru îi dădui,
mare, de atlaz gălbui,
dar să mă-ndrăgostesc n-am vrut
fiindcă mi-a spus că-i fată,
atunci când mi-o dusei la râu
şi ea, femeie măritată !

( Federico Garcia-Lorca)