marți, 31 martie 2009

A fost odata, in april...



Cand l-a zarit venea in sus
Din rasarit, ea din apus
De nu ma-nsel era-n april,
Copil si el, si ea copil.

Cum s-au vazut, cum si-au zambit
Dragi si-au cazut si s-au iubit
Si-au hoinarit in jos si-n sus
Spre rasarit si spre apus.

Dar ceasul cel fatal veni
Ea rase, el ingalbeni.
S-au despartit si ea s-a dus
Spre rasarit, el spre apus.

Te prind fiori privind la flori,
Vai, cand mai treci pe vechi poteci
Si vezi trecand perechi la brat
Te-opresti din drum si cum oftezi
Si chemi in gand un bland profil
Si gemi plangand nebun ca un copil.

Eu stiu cat sunt de efemer,
Un fulg in vant dar, pana pier,
Vreau sa te cant, un cantec sfant
Cum n-a sunat mai minunat
Nici pe pamant si nici in cer
Si-atata-ti cer, in schimb, ca pret
Doar sa zambesti cand, trist, pe drum
Il intalnesti pe cantaret
Tu numai cum stii sa zambesti.

(Stefan Octavian Iosif)


TINERETEA...



Iubesc frumoasa Tinereţe,
Cu anii săi de flori,
Cu zâmbete pe a sa faţă,
Cu ochi scânteietori;
Îmi place fruntea-i coronată
De poezii ş-amor,
De dulci iluzii care iute
Se nasc şi iute mor.
Cortegiul său e din speranţe,
Din vecinice izbânzi,
Şi pulbere de aur poartă
Pe aripe plăpânzi.
Adesea e cutezătoare
Întocmai ca Icar,
Şi pân’ la soare se înalţă
În zboru-i temerar!
În totul e însufleţită
De-al geniului foc,
Şi egoismul nu găseşte
În sufletul său loc!
Pe-oriunde trece, răspândeşte,
Ca foi de trandafiri,
Cu mâinile-i îmbelşugate,
Idei şi dulci simţiri!
Să-i zică orişicum, bătrânii
Pătrunşi de reci fiori,
Ce dragă este tinereţea
Cu anii săi de flori!

( Alexandru Macedonski )


luni, 30 martie 2009

Prietenul copilariei...



Azi-dimineaţă m-am trezit,

căci mi-a bătut nerăbdător în geam,
cu degetele sale fragede de ram,
caisul, care peste noapte-a înflorit.

Şi nu-l recunoscui de la-nceput...
Atâta alb şi roz îşi răsfăţa risipa,
că m-am gândit un înger c-a trecut
şi-n ramurile lui şi-a frânt aripa.

Dar poate nu-i caisul, m-am gândit,
şi-atuncea, supărat că tac astfel,
obrazul mi-a lovit cu ramul înflorit
şi-ndată l-am recunoscut că este el,

prietenul copilăriei, mult iubit.


( Magda Isanos )


sâmbătă, 28 martie 2009

** ** ** ** ** **



Credinţă şi-ndoială, eroare şi-adevăr,
Ca boaba unei spume, uşoare sunt şi goale.
Opacă sau bogată în irizări de cer,
Această boabă-i chipul şi tâlcul vieţii tale.

Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum,
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Puţină apă şi puţină pîine
Şi ochii tăi în umbră parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine.

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.
Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Şi-acum, ce sens plecarea?

Priveşte cedrul mândru: atâtea braţe are!
Dar nu ca să cerşească, ci ca s-adune soare.
Şi limbi nenumărate au nuferii şi crinii.
Vorbesc însă limbajul tăcerii şi-al luminii.

Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem fermecătoare
Făptură plămădită din rouă şi eter!
Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

Sărmane om, nimica tu n-ai să ştii vreodată.
Nimic din ce-nconjoară această oră tristă.
Încearcă să-ţi faci Raiul, promis de zei odată,
Aici, căci altul poate dincolo nu există.

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde o mână, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Toţi idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credinţa cu răni ce nu se vindec.
Mi-au înecat tristeţea în vinul parfumat
Şi mi-au vândut la urmă renumele pe-un cântec.

Mă dojeniţi că veşnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios mă faceţi. Şi ce dacă-i aşa?
Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea.
Îmi aparţin. Pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt!

( Omar Khayam )


"Cantec de dragoste"



Cum sǎ-mi împiedic sufletul
sǎ nu-l ajungǎ cutremurat pe-al tǎu ?
Cum sǎ-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva ?
O, cum, cum l-aş aduna
lângǎ ceva pierdut în întuneric,
într-un ungher tǎcut, strǎin, nefremǎtând,
ce nu se-ndepǎrteazǎ
când adâncurile-ţi lunecǎ departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioarǎ, pe tine şi pe mine,
ne împreunǎ totuşi aşa cum un arcuş
din douǎ strune doar un sunet scoate.
Pe ce vioarǎ suntem înstrunaţi ?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i ?

(Rainer Maria Rilke)


vineri, 27 martie 2009

Imn Vietii



Ne-atrage veşnic Marea
din marea Neuitării
Ne-atrage Depărtarea
din depărtarea Zării
Ne-atrage veşnic Cerul
din cerul Amintirii
Ne-atrage Efemerul
din efemerul Firii
Ne-atrage Nenăscutul
din tot ce e născut
sau Nerecunoscutul
din ce e cunoscut
În tine e Poetul
În tine Poezia
În tine e Profetul
În tine Profeţia
În tine e Rostirea
În tine Nerostitul
În tine e Gândirea
În tine Negânditul
În tine Căutarea
În tine Nepătrunsul
În tine Întrebarea
În tine e Răspunsul
Nimic în neschimbare
Nimic nestătător
Nimic în neaflare
Nimic neştiutor
Ascunsă-i Amintirea
în ce-i necunoscut
Ascunsă-i Nemurirea
în ceea ce-i pierdut
Găseşte Adevărul
în ceea ce-i uitat
Doar El, Cunoscătorul
a tot ce e creat.

(Elena Liliana Popescu)


joi, 26 martie 2009

De dor...



Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Nichita Stanescu


miercuri, 25 martie 2009

* * * * * * *



Nu e frumos să fii celebru
-De parcă asta-ţi dă avânt!-
Să strângi hârtii, să-ţi faci arhivă,
Să te tot bâţii pe-un cuvânt.

Creaţia-i o dăruire
Şi nu scandal şi împrumuturi
E ruşinos, o nulitate
Pe buzele oricui să fluturi.

Trăieşte fără impostură
Încât, când n-o să mai ai vreme,
Să te-ndrăgostească depărtarea
Şi viitorul să te cheme.

E bine să laşi spaţii albe,
Nu în hârtii,ci în destin,
Dar adnotând pe marginalii
De zile ce se duc şi vin.

Şi în necunoscut te-afundă
Şi pierde-te-n el, ascuns,
Cum se ascunde-o casă-n ceaţă
Când ceaţa e de nepătruns.

Alţii-or veni,pe urma-ţi vie,
Supusă vieţii şi erorii.
Tu însuţi, nu deosebi
Înfrângerile de victorii.

Şi nu te-abate cu o iotă
Tu de la tine - hotărât,
Ci numai să fii viu, viu - simplu -
Viu pân' la capăt - şi atât.


Boris Pasternak
(traducere de Marin Sorescu)

" Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi..."


Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „dacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „nu”
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „însă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „hai”
Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai.
De ecouri mari de piatră vei fi rîsă, vei fi plînsă.
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „pleacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul”taci”
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă „totuşi”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.
Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veveriţe fără nume ne predea curate legi,
Cînd se va răsti furtuna vorba mea s-o înţelegi
Cînd vor susura izvoare află c-a murit mînia.
Şi de unde pînă unde să uităm ce mai înseamnă
Să rămînem ai naturii, botezaţi în necuprins,
La sfîrşitul toamnei lumii să ne apucăm de nins
De Crăciun ne fie iarăşi dor de vară şi de toamnă.
Vai, sînt rîuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un tîrziu şi munţii să înveţe de la noi,
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.
Sînt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,
Să spălăm întrega fire, să trăim cu-ndurerare.
Să uităm ce-nseamnă „lume”, şi „avere”, şi „putere”
Să uităm cuvîntul „dacă”, să uităm cuvîntul „da”,
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tăcînd iubirea, fiindcă totul e tăcere.

Adrian Paunescu

marți, 24 martie 2009

Sunetul ploii...



Azi am văzut, înfiripată, fiinta ploii mlădioase :
Avea o haină cenusie si fosnitoare de mătase.

Purta pe umeri mii de lanturi subtiri, până la brâu,
Dar le zvârlea pe rând, în treacăt, pe apa tulbure din râu.

Si de inele fără număr îi erau mâinile-ncărcate,
Si le scotea, pe fiecare, si le zvârlea pe lac, pe toate.

Lângă răzoare, prin grădină, trecea fosnind de-atâtea ori !
Si răsturna cu poala rochii, pe brazdă, proaspetele flori.

În urmă străbătând orasul, sub mâna–i geamurile toate,
Sub coardele de apă fură în mii de harfe preschimbate.

Dar ploaia cea strălucitoare, pe umăru-i, ca un urcior,
Întunecat si plin de apă, purta neistovitul nor.

Si-n toate inimile noastre, pe rând, trecând ca un paharnic,
Turna ca-n cupe fără număr, dintr-însul, plânsul cel zadarnic.


Alice Călugăru
(1886 - 1957)



luni, 23 martie 2009

" Albatrosul ucis... "



Cand dintre pomi spre mare se rasucise vantul,

Si-n catifeaua umbrei nisipul amortea,
L-a scos un val afara cu grija asezandu-l
Pe-un cimitir de scoici ce stralucea.

La marginea vietii clocotitoare-a marii
Sta nefiresc de teapan, trufas, insa rapus.
Priveste inca parca talazurile zarii
Cu gatul gales indoit in sus.

Murdare si sarate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise ii canta-un surd prohod
Lucesc multicolore in juru-i scoici ucise
Al caror miez caldurile il rod.

De valuri aruncate pe tarmul sec si tare
Murira fara lupta sclipind acum bogat,
Le tulbura lumina lor alba, orbitoare,
Aripa lui cu mal intunecat.

Deasupra tipa-n aer dansand in salturi bruste,
Sfidand nemarginirea, un tanar pescarus.
Razboinicul furtunii zvarlit intre moluste
Rasfrange-n ochiu-i stins un nou urcus.

Cand se-nteteste briza aripa-i se-nfioara
Si, renviat o clipa de-un nevazut indemn,
Iti pare ca zbura-va din nou, ultima oara,
Spre-un cimitir mai sobru si mai demn.

(Nicolae Labis)



duminică, 22 martie 2009

" Primavara, unde esti?"














































* * * * * * * * * *



Şi eu ce mi-o dusei la râu
crezându-mi-o că este fată,
dar ea, femeie măritată !
Era-n noaptea de Santiago
şi m-am dus din întâmplare.
Pierea lumina-n felinare
şi greieri se-aprindeau mai tare.
La colţul străzilor pustii
trecui pe sânii adormiţi
cu mâna. S-au deschis îndată
ca ramurile de iacint.
Ca o mătase sfâşiată
de zece lame de cuţit
suna-n urechile ameţite
apretul fustei pipăit.
Fără argint de rază-n creştet
copacii au crescut, pe când
un orizont de câini, departe
de râu, mai stăruia lătrând.

Am lăsat murele-n urmă,
păpurişul şi scaieţii;
se făcu sub coc o groapă
în pământul argilos.
Eu îmi scosei, deci, cravata.
Rochia, atunci, şi-a scos.
Eu, centura şi pistolul.
Ea, pieptarele, vreo patru

Chiparoasele, nici melcii
nu-s ca pielea ei de fină
nici oglinzile-nlunate
nu lucesc cu-aşa lumină.
Pulpele-i îmi lunecau
ca peştii surprinşi, speriate ;
jumătate de foc pline,
de ger pline jumătate.
Alergai în noaptea-aceea
pe un drum cum nu sunt alte,
fără frâu şi scări, călare
pe-o mânză de fildeş. N-are
rost să spun, sunt doar bărbat,
câte mi-a mărturisit.
Gându-acesta mă-ndeamnă
ca să fiu mai cumpănit.
De nisip murdară şi
de săruturi, mi-o dusei
de la râu. Luptau cu vântul
spadele de stânjenei.

Aşa cum sunt m-am şi purtat.
Ca un ţigan adevărat.
Un coş de lucru îi dădui,
mare, de atlaz gălbui,
dar să mă-ndrăgostesc n-am vrut
fiindcă mi-a spus că-i fată,
atunci când mi-o dusei la râu
şi ea, femeie măritată !

( Federico Garcia-Lorca)


sâmbătă, 21 martie 2009

*****************



Fata salbateca, cine esti tu,
Ratacitoare pe nalta poteca,
Drum deschizându-ti prin vânt,
În licarul rosu al asfintitului?

Târziu e; de ce mai înfrunti
Uraganul cu aripa iute?
Pe-alergator îl opresti,
Doar când în drum a cazut.

Vântul aprins îti lipeste
Rochia în jurul genunchilor,
Gingas vântul îsi modeleaza
Mijlocul tânar, unduitor.

De ce mai înfrunti vijelia?
De ce te-ncordezi contra vântului?
El te ridica: nu mai lupta...
Eu, sunt furtuna!

(Johannes Jensen)



vineri, 20 martie 2009

Salul negru...



La salul cel negru privesc ca nebun
Si-n sufletu-mi rece durere adun.

Pe cand eram tanar si-n toate credeam,
O juna grecoaica frumoasa iubeam.

In calde alinturi de foc m-a-nvalit –
dar ziua cea neagra curand a sosit.

Sedeam la o masa cu prietenii mei,
Cand bate la usa un jalnic ovrei.

“Tu stai – imi sopteste – cu prieteni la masa,
grecoaica ta insa-i cu altul la masa”,

Blesteme atuncea si aur i-am dat.
Un rob de credinta in graba-am chemat.

Sarii pe-un cal sprinten ce-n vant se avanta.
E moarta in mine iertarea cea blanda.

La usa grecoaicei mi-s ochii in ceata,
O grea ameteala in ghiare ma-nhata.

Ma-ndrept spre stiutul iubirii divan
Si vad cum grecoaica saruta-un armean.

Ma-ntunec la fata: scrasneste otelul!
Sa-si curme sarutul n-apuca miselul!

Ii calc in picioare cadavrul, privind
Nemernica fata ce tace palind.

Vad sange suvoaie curgand clocotit
E moarta grecoaica, iubire-a pierit.

Cu salul ei negru – in ganduri pierdut,
De sange eu spada mi-am sters-o tacut.

In Dunare – noaptea cand cade pe maluri –
Cadavrele robul le-arunca in valuri.

De-atuncea de ochii vrajiti nu-mi mai pasa,
De-atuncea n-am parte de-o noapte frumoasa.

La salul cel negru privesc ca nebun
Si-n tristul meu suflet durere adun.


(Alexandr Sergheevici Puskin)


Aduceri aminte...


Cand zarva zilei se preface-n soapte,

Si-n pietele, de liniste-acum pline,
Si-asterne umbra stravezia noapte,
Iar somnul cu rasplata trudei vine,
Atunci incepe truda mea si chinul,
Si ceasurile picura-n tacere:
In nemiscarea noptii simt veninul
Mustrarilor arzand pan'la durere.
In cugetul meu trist, noiam de vise,
Sfasietoare ganduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-si gheamul nesfarsit.
Si recitindu-mi viata mea in sila
Blestem si ma cutremur, plang amar,
Dar randurile triste de pe fila
Rasar prin panza lacrimilor iar.


* * * * * * * * *



Când glasul zilei pentru noi toti se trece
Si amuteste orasul vorbitor,
În umbre albastre-n pace rece
Adoarme ostenitul muncitor,
Atunci încep în pasnica tacere
A mea chinuitoare priveghere,
Caci noaptea arde-n mine vie
Mustrarea cugetului meu;
Îmi fierbe mintea mea cea slaba si învie
Un roi de gânduri negru, greu...
Aducerea aminte-mi desfasoara
Tot zapisul urâtei vietii mele,
Citindu-l cu necaz si pocainte grele,
Eu tremur blestemând viata mea amara
Si plâng amar s-amar ma jeluiesc,
Dar zapisul cel jalnic tot nu-l mai nimicesc.

(Alexandr Sergheevici Puskin)



joi, 19 martie 2009

"DOR"



Din acesta rece vale
De-as putea candva iesi
Sa-mi gasesc o alta cale,
Cat de fericit as fi!
Iata o colina verde,
Vesnic tanara de flori!
Într-acolo eu m-as pierde
De-as avea aripi sa zbor.

Suna-o dulce armonie,
Îngerii i-aud cantand
Si o boare lina-adie
Un balsam suav şi bland
Rodul aurit luceste
Prin umbritele poteci,
Floarea care-acolo creste
Nu e prada iernii reci.

Ce frumoasa e plimbarea
Pe sub cerul fara nor,
Sol cînd îti trimite zarea
Vantul înviorator!
Ci-n a raului manie
Muge rascolitul val
Ca aici sa ma retie,
Sufletul sa mi-l praval.

Vad plutind o luntre parca,
Dar luntrasii ei lipsesc.
Tu cuteaza şi te-mbarca!
Panzele se-nsufletesc.
Faureste-ti tu o soarta.
Nu te-ncrede-n zeii buni.
Doar minunea te mai poarta
Înspre tara de minuni.

(Friedrich von Schiller)


miercuri, 18 martie 2009

"De luat aminte..."



Ah, ce poate omul cere?
Ce-i mai bine: pacea-n sine?
Să se-agaţe cu putere?
Să se vânture-i mai bine?

O căsuţă să-şi dureze?
Corturi să ridice-n cale?
Stâncii să se-ncredinţeze?
Chiar şi stânca se prăvale.

Ce îmi şade, n-o să-ţi şadă!
Fiecare să vegheze,
Unde-i locul să se-aşeze
Şi cum stă ca să nu cadă!

(Johann Wolfgang Goethe)


luni, 16 martie 2009

" Dar unul doar în suflet te-a privit..."



Căruntă, picotind lângă cămin,

Ia cartea asta şi citind, visează
Privirea caldă, umedă şi trează
A ochiului cândva adânc, senin.

O, câţi, cu dragoste sau cu minciuna
Nu ţi-au iubit al frumuseţii har,
Dar unul numai sufletul hoinar
Şi chipul de dureri schimbat întruna.

Te pleacă peste jarul de surcele
Şi trist şopteşte c-a zburat iubirea
Mai sus de munţii fraţi cu nesfârşirea
Ca să-şi ascundă chipul printre stele.


* * * * * * * *

Bătrână când vei fi şi somnul mut
Te-ndeamnă lângă foc cu povestiri,
Adu-ţi aminte blândele priviri
Pe care ochii tăi cândva le-au avut.

Mulţi i-ai vrăjit cu ochii-ţi de-ametist
Şi-adesea frumuseţea ţi-au dorit...
Dar unul doar în suflet te-a privit
Şi te-a iubit când chipul ţi-era trist.

Şi-n timp ce-adormi, întinsă lângă foc,
Vei regreta iubireal cum s-a dus
Păşind pe munţii drepţi înspre apus,
Şi printre stele şi-a găsit un loc.


(William Butler Yeats - poetul national al Irlandei)

*** aceeasi poezie... traduceri diferite
*** Ziua Sfântului Patrick (17 martie) este Ziua Naţională a Irlandei.


" Putinul meu mi-ajunge..."



M-ajung cu puţin, că mă bucur de multe
Şi uit de năpaste mari şi mărunte,
Le scutur din cârcă. Mai iute să-mi treacă
Îi trag o cântare şi-un gât din bărdacă.

Puterea nu-mi scade când griji mă frământă,
Căci omul e vesel şi viaţa e trântă.
Iar când libertatea din taşcă mi-o scot,
Nici regii-mpotrivă-mi nimica nu pot.

Tot anul pe umeri car grijile-n sac:
O noapte cu cântec le vine de hac.
Ce rost are gândul la vechiu-nceput,
Când ţinta e-n faţă şi greu'-i trecut...

De ce să-mi bat capul cu gloaba de soartă?
Ce vine se duce pe apa cea moartă:
Când rele, când bune m-au tot primenit,
La toate le-oi spune: „Hei, bine-ai venit!”

(Robert Burns - poetul national al Scotiei)

vineri, 13 martie 2009

" Cititorule..."

... cine esti tu oare
care-mi citesti poemele acestea
si dupa o suta de ani?
nu-ti pot trimite nici o singura floare
din belsugul acestei primaveri
nici un singur licar de aur
din norii de-acolo, impurpurati de lumini ...
deschide-ti larg usile si priveste afara !
din propria ta gradina in floare
culege-ti doar miresmate aduceri aminte
de flori pieritoare
cu o suta de ani mai’nainte.
si-n bucuria inimii tale sa simti
bucuria vie care-ntr-o primavara
cu zori diafani
a cantat si vocea ei vesela
si-a rostogolit-o si peste o suta de ani.

( Rabindranath Tagore)

miercuri, 11 martie 2009

" Aleasa floare de matasuri moi a nins in noapte peste pomii goi..."



Crescut-au ghiocei in fulgi de nea?...
Atat de alba-i primavara mea!
Mi-i sufletul de patimi neatins
Si cerul floare peste el a nins;
Aleasa floare de matasuri moi
A nins in noapte peste pomii goi
Si i-a invelit in borangic usor.
A prins o boare, calda ca un dor,
S-adie rar miresmele din Raiu.
Al fluturilor maiestrit alaiu
A curs in suflet, linistit si bland,
Pe cai de taina, din adanc de gand.
Si sus, deasupra albei naluciri,
Pluteste raza sfintelor iubiri.
Da primaverii-n duhul meu lumini
Si se rasfrange-n ochii tai senini.

(Zorica Latcu)

marți, 10 martie 2009

TE IUBESC ....



Te port in suflet, ca pe-un vas de pret,
Ca pe-o comoara-nchisa cu peceti,
Te port in trup, in sanii albi si grei,
Cum poarta rodia samanta ei.
Te port in minte, ca pe-un imn sfintit,
Un cantec vechi, cu crai din Rasarit.
Si port la gat, nepretuit sirag,
Stransoarea cald-a bratului tau drag.
Te port in mine tainic, ca pe-un vis,
In cer inalt de noapte te-am inchis.
Te port, lumina rumena de zori,
Cum poarta florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin.
O poama aurita de smochin,
Te port in brate, horbote subtiri,
Manunchi legat cu grija, fir cu fir.
Cum poarta floarea rodul de cais,
Adanc te port in trupul meu si-n vis.

(Zorica Latcu)

luni, 9 martie 2009

A fost odata...

















(Interioare din Castelul Bran...)

duminică, 8 martie 2009

"... e o taina jur-imprejur de noi..."



Ne protejeaza cine, iubito, care zeu
pantrunde-n carnea noastra si ne imbraca chipul?
El ne scrasneste piatra, calcandu-ne nisipul,
mereu ne-mbogateste, golindu-ne mereu!

De cand ma stiu, in slava imi este arhetipul,
de cand existi, in tine-i un zbor de curcubeu,
si intre noi nu noaptea se despleteste greu,
ci aurora joaca pe bolta fruntii nimbul.

Si totusi e o taina, jur-imprejur de noi
Vibreaza o putere, ne-ncercuie frumoasa,
ea ne cladeste muntii, ne-nvaluie cu ploi
si-mpreuneaza cerul cu mlastina umbroasa,

Iar tie-ti suie gandul, facandu-te de luna
si-n jurul tau, eu, clopot, ce-n valea noptii suna …

(Radu Carneci)

" Numai noi cunoastem dorul de-a ne putea privi in ochi..."



Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.

Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Si molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg...
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.

(Ana Blandiana)

vineri, 6 martie 2009

" E oare si ceva ce nu se iarta?"



Gresim in fel si chip, e omeneste

doar cine nu traieste
nu greseste...
(Asa-mi spunea, cu vorbe nu prea noi,
amicul meu cu suflet de cristal.)
Cand esti intre ai tai,
sa ierti, e cu putinta, orice lucru -
nu e pacat, greseala, neajuns,
iertare sa nu merite cumva...
Cand esti intre ai tai, de buna seama -
dusmanului, nimica sa nu-i ierti!...

- O, suflet de cristal, ii raspunsei,
e cu putinta, deci, sa ierti orice-
dar ce e cu putinta te intreb?...

Si-asa, purtat de el, porniram,
urcand si coborand,
pe niste inchipuite trepte,
pe scara-nchipuita a-ndurarii.

- Sa-l ierti, zicea,
pe cel ce fara voie te-a lovit,
pe cel ce, prost tintas,
te-a nimerit in plin, ochind alaturi.
Sa-l ierti pe cel ce cu stangacea-i mangaiere
un umar ti-a zdrobit cu o speranta,
pe cel ce te-a lovit
de frica, sau de foame,
din simpla bucurie de-a trai,
ca din avantul orb, elementar,
cu care explodeaza mugurii-n April.
Chiar si pe cel ce te-a lovit cu ura
il poti ierta-
de-i meriti ura sau de nu i-o meriti,
ajuta-l tu din coaja ei sa iasa,
asteapta-l
intr-o zi,
si-o va lasa pe-un gard:
pestrita, vesteda armura,
din care fluturele a scapat.
Si mai usor il vei ierta, fireste,
pe cel ce vrand
o scama de pe sapca sa-ti alunge,
in ravna-i binevoitoare,
iti vatama si teasta, din grseala...
Sa-l ierti pe cel ce-si cheltuie durerea
lovind,
pe cel ce te-ar lovi,dar nu e-n stare,
pe cel ce te-a lovit
din nepasare,
dintr-o umana pricina, meteahna...
Chiar cand ti se apropie de glezna
murdar si pofticios si-ntaratat
ceva ce-abia mai seamana a om,
ci mai curand a colt de lup aduce
si-a rat de ramator,
murdar si pofticios si-ntaratat,
sa-l cruti e cu putinta, daca vrei,
si sa nadajduiesti
ca poate e o vraja, cine stie,
ca poate se va da de trei ori peste cap
si-n om se va preface iarasi...

- Nu e prea mult? i-am spus.
Mergi prea departe!...
Sa ierti atat inseamna sa fii slab,
sa ai nevoie insuti de iertare,
sa presupui ca vei avea nevoie...

- Nu! Pentru toate poti avea-ndurare
si drept e sa o ai, si omenesc.
Nu slabiciune-i asta, ci tarie,
caci crede-n om, se bizuie pe timp -
ne-nduratorul e un pesimist,
un suflet acru, neincrezator,
si temator de oameni si zbarcit...

Deci, iarta-i omului umanele greseli!-
tot ce-i uman nu e strain de om.
Mai fa un pas,
fugi si mai mult de jungla-ntunecata,
de sangerosul "dinte pentru dinte" -
filozofii de robi si de barbari!...
Sa ierti cum iarta tarmurile marii
bataia valurilor spumegande.
Sa ierti cum iarta pasarea cand zboara
din mana celui ce-i tinu captiva,
cum piere-n caramida rezidita
amara amintire a caselor surpate...
Sa ierti cum iarta firea.
Sa ierti cum iarta via a grindinii bataie -
razbuna-te in bobul ce-a ramas
si fa-l mai greu, mai rumen si mai dulce
si-aduna-n el tarie si mireasma...

Dar sa nu-ntorci obrazul celalalt,
al sclavului duios,
impatimit in viciul umilintei -
nu bucuros sa ierti, ci necesar,
nu cu marinimie, amortit
de lancede efluvii ancestrale,
ci dintr-o barbateasca, grava
si limpede nevoie creatoare,
incredintat adanc
ca omul e in stare de mai bine...

- Prea bine, zic, prietene, sa stii
ca pot sa ma-nvoiesc usor cu tine
in ce priveste pragul omeniei.
Da, iarta-i omului umanele greseli,
cand dincolo de-o vina
nu e alta,
cand cel ce te-a lovit
a dat in tine,
nu in ai tai,
nu dincolo de tine,
nu in ungherul unde-ti tii comoara
(un steag, o harta,o fotografie,
un cantec, o medalie de bronz...)

- O, negresit, raspunse,
doar ti-am spus:
dusmanului nimica sa nu-i ierti!
Dar cu ai tai sa manui alta lege -
sa ierti e cu putinta orice lucru,
sa ierti,
chiar cand te doare
(si mai ales atunci),
chiar cand ti s-ar putea cu neputinta,
chiar daca-ar fi sa-ntreci masura,
masura legiuita a-ndurarii:
nimic nu se plateste mai adanc,
mai drept
si mai covarsitor,
decat iertarea simpla, omeneasca...

- Asa e! zic. E drept ce spui, frumos.
Dar spune-mi, rogu-te, e oare,
e oare si ceva ce nu se iarta?

- Raman destule, vai! Tu stai si-alege
cu-adanca luare-aminte,
nu gresi! -
mai bine lasi sa treaca de la tine...

- Asa e! zic. E drept e spui.Raman
mult prea destule grelele pacate.
Dar mai presus de toate,
e ceva
ce-ntrece larga margine-a-ndurarii.
Sa ierti, cum spui,
sa ierti in fel si chip,
dar uita-te in palma ce-a lovit:
si de-ai sa vezi in relieful sincer,
pe albia adanca dintre linii,
o urma inelara,
o batatura galbena, ciudata,
sa stii ca e o urma de arginti,
sa stii ca lovitura fu platita...
Si asta sa n-o ierti!
O, asta niciodata sa n-o ierti!

Sa-ti lepezi indurarea ta de om
si sa te dai de trei ori peste cap
in fiara prafacandu-te, feroce -
un urlet cosmic sa slobozi
din funduri de istorii, din caverne,
cu-aceeasi crancena nedumerire,
cu-aceeasi grea durere
a primului invins prin miselie,
a celui dintai om tradat din lume,
si sa lovesti
cu-aceeasi disperata hotarare
cum ai sari sa-ti aperi din flacari pruncul!
Retaza mana cu stigmat, marsava,
sa nu mai poata da,
sa nu mai poata sa primeasca,
chircita-n veci sa zaca in tarana,
ca un netrebnic vreasc,
sau ca o ghiara...

Si amandoi am spus atunci asa,
am spus aidoma gandind,
de sus,
pe scara-nchipuita a-ndurarii,
nemaifiind vreo treapta cu putinta,
am spus, strigand din varful ei,
cu vocile-mpletite-n juramant:
Sa-l ierti pe cel ce te-a lovit...
TRADAREA SA N-O IERTI!!
Pentru nimic in lume sa n-o ierti

(Geo Dumitrescu)