Unde si când m-am ivit în lumină nu stiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri care nu-mi răspund.
De vânturi si isprăvi visate îmi sunt
ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperisele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiasi vetre
fac schimb de taine cu strămosii,
norodul spălat de ape sub pietre.
Seara se-ntâmplă molcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
povestile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pânea si luna.
Ziua trăiesc împrăstiat cu furtuna.
Cu cuvinte stinse în gură
am cântat si mai cânt marea trecere,
somnul lumii, îngerii de ceară.
De pe-un umăr pe altul
tăcând îmi trec steaua ca o povară.
( Lucian Blaga )
Postări
Recunosc că nu am fost şi nu sunt un împătimit al versurilor lui Blaga. Dar mi-a făcut plăcere să recitesc această poezie în care poetul - cu cuvinte stinse în gură, genială găselniţă, totuşi - cântă "marea trecere"...
RăspundețiȘtergereVersuri, patrunse de enigmatice intelesuri, pe care unii nu reusesc sa la patrunda.
RăspundețiȘtergereAdittea, o perioada nu mai revin in gradina ta virtuala, am sa-i duc dorul, am sa port gand frumos despre ea.
Sarbatorile sa-ti umple sufletul de fericire si bucurie!
Paste fericit!