marți, 14 aprilie 2009

" Lipsa afectiunii naste monstri..."



Era aproape ajunul Craciunului, iar eu urcam spre un castel batran, preschimbat in spital, pentru a-mi petrece acolo urmatoarele doua saptamani. Nu stiam prea bine de ce fac asta. Singur, toate zilele de Sarbatori, intr-un spital de bolnavi psihic... O fi fost de vina si oboseala mea cronica, nebuna, nepotolita de ani de zile. Prea multe nopti pierdute, prea multe intamplari haotice care-mi aiureau viata. Sau poate ca tocmai asta era locul pe care il cautam demult. Rupt de lume, pierdut intr-o multime indepartata de anonimi suferinzi, prea absorbiti de necazurile lor ca sa-ti mai puna un milion de intrebari, insi care nu te masoara din priviri, nu te judeca dupa cum esti imbracat, cati bani castigi, cu ce te ocupi sau ce "idealuri" ai in viata... Voiam, macar un timp, sa nu mai fiu reporter. Nici tata, nici sot. Sa fiu doar un pacient pe un pat de spital. Si sa dorm, pana uit de mine.

E racoare, e vant, ne pomenim, brusc, la cateva sute de metri, deasupra orasului Campina. Insotitorul meu conduce atent, urcand pe curbe stramte si abrupte. Pentru el e doar un drum dus-intors, nu ca pentru mine, pentru prima data internat undeva, si inca de buna voie, propunandu-mi sa nu spun nimanui ca sunt "de la presa", tocmai pentru ca e un spital "de stat", gratuit, unde orice om obisnuit are dreptul sa fie primit cumsecade.
Patrundem intr-o padure pustie si neintrerupta pe kilometri intregi, codru sadit de mana de print, despre care voi afla ca insisi bolnavii au creat o multime de legende. Iar in mijlocul ei, ca o insula intr-un ocean frematator de ramuri, apare, deodata, o dumbrava inconjurata cu un grad de sarma atoatecuprinzator, avand numai o singura iesire: o poarta cu gratii inalte, pe care sunt prinse niste litere azurii: "Spitalul Voila". In spate se vede o alee foarte lunga, pe marginile ei doua siruri de pini golasi, dintr-un soi batran, cu ramuri groase si incarligate numai la varf. Iar la capatul acestui drum imparatesc, chiar la sfarsit, o farama dintr-un zid alb, cu cateva ferestre. Pornim amandoi pe aleea asta, eu cu un bagaj urias pe umar, privind mirat in jur, speriat putin de tot ce-as putea sa vad in urmatoarele minute. Nu eram hotarat daca o sa raman internat. Si nici prin gand nu-mi trecea ca voi scrie vreodata un reportaj despre locul asta. Lasasem acasa dinadins reportofonul, carnetul si aparatul de fotografiat. Mi-am spus doar atat: "Bine, sa vedem ce-o sa fie". O noua experienta. Iar daca nu mi-e bine, o sa plec imediat.
Printre copaci, incep sa se vada alte cladiri lungi, una galbena, una verde, una rosie, una albastra, toate construite exact la fel, ca-ntr-un vechi orasel de copii. Iar din aleea cea mare se desprind altele, serpuitoare, spre cateva mici parcuri - portiuni de gazon neted, elegant, taiat marunt, cu banci tot colorate, ori croite rustic, din butuci innegriti. Apoi alte cladiri mai mici, ca niste cabane elvetiene de piatra si barne, spalatoria, camera de garda, farmacia, sala de mese, o capela si chiar o mica ferma, intr-un cuvant "o lume" ticluita dintru inceput sa supravietuiasca singura, pentru mult timp, fara nici un ajutor din afara. Centrul acestei lumi este, fara indoiala, castelul. Abia acum il vedem, in toata grandoarea lui: alb, maiestuos, robust, cat sa mai dainuie inca peste multe veacuri. Si primii bolnavi. Merg incet, pe alei, cu capetele in piept, ca niste siluete cetoase. Toti sunt imbracati in halate verzui-albastrii-cenusii, halate de culoarea negurii, spalacite, si toti poarta fesuri pe frunte, nici nu-ti dai seama daca sunt barbati sau femei, tineri sau batrani, doar niste oameni de fum, pierzandu-se prin vazduhul laptos al parcului inconjurat de paduri. "Din cate stiu eu, aici n-o sa vezi cazuri de pacienti "periculosi"", imi spune prietenul meu. "Sau daca exista, ei sunt tinuti sub observatie, intr-un pavilion special. Pot sa-ti spun totusi cateva "secrete": de pilda, ai grija cand dai ceva, o tigara, un ziar, un covrig, cativa lei sau chiar niste felii de paine la masa, indiferent cine-ti cere. Chiar daca-i director, profesor, nu conteaza. Cei mai multi sunt adusi aici doar cu pijamalele de pe ei. Nu li se lasa nici hainele de strada, ca sa nu poata fugi. Nu li se lasa nimic. Toti o sa te intrebe daca n-ai cumva cate ceva in plus. Daca se-ntampla sa ii dai cuiva o singura tigara, poti sa nu mai scapi. Se ataseaza, te considera un fel de prieten, de "sef", cumva. Aici, fiecare lucru marunt are insemnatate, bucurii foarte mici, simple, pe care oamenii le-au uitat demult. Conteaza chiar si cu cine vorbesti, caci apoi vei vorbi cu el tot timpul. Iar ce spui o data despre tine nu se uita. O sa te trezesti ca apar niste oameni care-ti ofera tot felul de mici servicii, drept rasplata pentru ceva de care nici nu-ti mai amintesti. Au, nu stiu cum, o "dependenta de oameni", o nevoie teribila de prietenie, pe care ti-o arata indirect prin asemenea fapte neinsemnate. Cam asa se intampla pe aici."

Cititorul de ganduri

Urcam in castel pe scari si culoare atat de intortocheate, incat parca mi-e teama ca nu voi reusi sa ma reintorc. Totul s-a intamplat apoi foarte repede. Nici nu mai stiu cum am ajuns in cabinetul medicului-sef Laurentiu Dinca.
Imi amintesc doar ca statea pe un scaun, in spatele caruia era un frumos tablou cu Venetia si ca parca am spus la inceput cateva cuvinte despre mine, in vreme ce el dadea din cap ca intelege, zambind doar cu ochii, niste ochi lungi si foarte ingusti, inconjurati de sprancene arcuite, ca de actor din tragediile antice, pandindu-mi din adancuri toate gesturile. In rest, Laurentiu Dinca pare un om "de lume": scund, masiv, cu parul si barba aspre, albe, tunse foarte scurt, avand trasaturi "taiate" din cateva linii, la fel ca si vorbele sale. Intreaba abrupt, ager, apoi spune niste lucruri atat de logice, de omenesti, incat te si miri ca n-ai gandit si tu asa mai inainte, ca te-ai framantat atat pentru nimic. Nu degeaba imi vor spune, apoi, atatia pacienti, ca doctorul asta "iti citeste gandurile". Nici n-apucasem sa-i spun ca nu-s sigur daca vreau sa ma internez, ca mi-a si luat-o inainte: "Nu te-ai hotarat daca doresti sa ramai? Foarte bine. N-ai vrea totusi sa te odihnesti putin pe un pat? Apoi poti sa vezi care-i treaba prin zona, asa, cateva ore. Iar diseara pot sa te duc eu cu masina pana la Bucuresti, ca tot am astazi niste treaba acolo. Faci cum doresti...". Recunosc, doar gandul la un pat alb, curat, linistit putea fi o adevarata ispita. Fara sa mai astepte raspunsul, doctorul Dinca s-a uitat la ceas, ca si cum ar fi devenit, deodata, foarte grabit. "Uite, poti sa te duci la... mmm, ia sa vedem... Cred ca o sa iti dam salonul 13. E acolo un pacient cam tacut, dar cu care cred ca o sa te intelegi. De multi ani vine la noi, cand nu se simte in regula. Daca ai ceva curiozitati, intreaba-l pe el. Domnul Tudose se numeste. In rest, ce sa-ti mai spun... Odihna placuta, nu?"

Milionarul din salonul 13

Urc ca hipnotizat pe niste scari de lemn, in spirala, pana in varful castelului. La mansarda, sunt numai doua saloane. Iar salonul 13 e cel mai mic din intreaga cladire. O odaie alba, de vreo patru metri patrati, cu doua paturi, doua noptiere, doua scaune si o masa. Podeaua e din linoleum cu patrate albe si negre, dupa moda veacului al 19-lea. Pe unul din paturi e intins un barbat. Om gros, la vreo 50 de ani, imbracat intr-un trening lucitor, cu-n fes negru, tras pana deasupra ochilor (de fes nu se va desparti niciodata, nici macar noaptea, in somn). Sta culcat pe-o parte, peste asternutul nedesfacut, si se uita in gol, parca fara a se gandi la nimic. In odaie miroase frumos, pe masa sunt asezate multe fructe, cutii de ceaiuri, biscuiti. Sus, in tavanul oblic al mansardei, prin cele doua gemulete, se vad ramuri de copaci. Pe unul dintre pervazuri e pus un radio mic, negru, cu baterii, ce canta in surdina. Niciodata, in saloanele de la Voila, n-au existat prize electrice, pentru ca nu cumva vreunui pacient "sa-i vina vreo idee". Imi dau jos haina si ma intind asa, imbracat, pe celalalt pat, cu privirea in tavan. Urmeaza multa tacere. Abia apoi, prima fraza rostita de Ilie Tudose: "Va deranjeaza radioul?". Tresar, ii raspund intimidat ca nu stiu, nu prea sunt obisnuit. Pastram inca in minte vorbele prietenului meu: "Ce spui prima data nu se uita". Barbatul se ridica incet, abia merge. Se duce pana la fereastra si inchide aparatul, tacut. Habar n-aveam atunci ca acest radio mititel este "prietenul cel mai bun", nedespartit, al domnului Tudose. Ca il insotise printr-o multime de spitale si sanatorii, pe unde fusese internat de-a lungul celor peste 20 de ani de lupta cu boala, ca si acasa il tine mereu deschis, desi e vechi si adesea paraie, dar inca il foloseste, dintr-o inradacinata superstitie ca sanatatea lui e strans legata de cantecul acestui firav aparat. Fusese bolnav de ciroza hepatica in ultimul stadiu, depresii si deliruri alcoolice de panica, dar in nici un spital nu-si revenise atat de profund ca aici, in aerul ionizat si purificator al padurilor Voilei. Ilie Tudose are bani. Este patronul deplin al unei cabane din muntii Bucegi, care valoreaza astazi un milion de dolari. Un om cu picioarele pe pamant, deloc zgarcit, care si-ar fi permis sa dea spagi oricat de mari prin "ilustrele" spitale romanesti. Dar el prefera sa vina tot aici, ascultand acelasi radio batranesc, in locul unde si-a revenit de atatea ori de-a lungul vietii.
De fapt, Voila este pentru dansul mult mai mult decat un spital. E o continua nadejde. Ii da o anumita siguranta, ca oricat de rau s-ar simti, chiar si daca s-ar reapuca candva de baut, mereu va avea un loc in care sa se intoarca si sa se puna iarasi pe picioare. Aceasta este - imi voi da seama - una din formidabilele tolerante ale acestui spital: pentru cei care intr-adevar se lupta cu boala lor, portile sunt mereu deschise cu prietenie, indiferent de starea de degradare in care se intorc. Doar ca de data asta, Ilie Tudose pare ceva mai grav decat de obicei. Fusese internat cu cinci zile inainte de venirea mea, insa nici acum nu da semne c-ar putea sa-si revina. Abia se ridica din pat ca sa mearga pana la cantina, are dureri mari, ameteli, ganduri negre. Observi imediat ca se simte foarte singur - de fapt, numai asa a trait in toti acesti ultimi ani "de insanatosire". Singur, intr-o casa din Busteni. El, cu radioul lui. N-are chef, nici putere sa vorbeasca cu nimeni.
Ies din salonul 13, coplesit de atatea senzatii noi. Jos, la capatul scarilor de lemn, pe un culoar luminos, e camera asistentelor. Cativa barbati in pijamale stau la rand, incolonati cuminti, in fata usii deschise, fiecare cu cate o cana in mana. "Stam pentru tratament", zice unul, iar ceilalti incuviinteaza din cap, toti deodata. Ma strecor printre ei, curios sa vad ce se-ntampla. Mai intai observ, pe o masa, o cutie cu zeci si zeci de despartituri, unde sunt bagate pliculete pe care sunt scrise nume de pacienti. In spatele mesei se afla o femeie tanara, imbracata in halat, avand parul lung, negru strans la spate, si-un zambet "cu gropite", larg si copilaros, ce ma emotioneaza tare. De fapt, voi constata ca absolut toti angajatii spitalului astuia zambesc. Toti. N-aveam sa aud pe-aici nici un tipat, nici o reclamatie, nici o vorba de ocara a vreunui medic fata de pacienti. Doar: "Care e problema, domnule?", "Poftiti, domnule, sunteti asteptat..." de parca ar fi personalul unui vechi hotel aristocratic. Ma intorc in salonul 13 cu un alt tonus, iar acum chiar hotarasc sa ma odihnesc de-adevaratelea.

La termopane

Apoi, zilele au inceput sa curga oarecum la fel. Adica, de fapt, doar evenimentele fiecarei zile se repetau, creandu-mi impresia de oarecare monotonie, desi in mine se produceau schimbari lente si neprevazute. Abia reuseam sa-mi dau seama, cu trecerea timpului, ca sunt intr-adevar inchis aici, cu acte in regula, ca orice alt pacient. "Tratament" la ore fixe, iesire dincolo de poarta, la vale, doar cu bilet de voie semnat de medic, fumatul si alcoolul strict interzise (orice sticla gasita in camera implica alungarea definitiva din spital), "stingerea" la ora 22.00, cand toate usile castelului se inchid cu lacat pana dimineata.
In castelul din Voila, in spatele camerei asistentelor, este un perete din geamuri, de care isi tin mereu fetele lipite cativa internati "speciali". Murdari, barbosi, incruntati, cu bratele ridicate si nasurile turtite de sticla, ca si cum ar voi mereu sa iasa, dar un obstacol nevazut ii impiedica. Dincolo de acest paravan invizibil se afla patru odai care au doar in colturi cate un pat si atat. Spatiului acestuia i se zicea odinioara "la gratii", caci era zabrelit ca o mica inchisoare. Acum i se spune mult mai decent: "la termopane". Sau "camera de supraveghere", in termeni medicali. Acolo sunt aduse cazurile cele mai noi si mai grave de "periculosi" (uneori chiar si de politie), pacienti care trebuie "sa stea singuri o vreme" pana se linistesc, si abia apoi sunt trimisi in saloane sau la procuratura, dupa caz. "Termopanistii" acestia sunt scosi doar pana in "sala privata", de mese. I-am vazut de atatea ori, caci incaperea se afla chiar in capul scarilor mele de lemn, pe care coboram din mansarda castelului. Acolo, la aceeasi masa lunga, alaturi de barbosii aceia in pijamale murdare, carora le tremura lingura in mana, mananca in fiecare zi, firesc, fara teama, chiar medicii castelului. E impresionant sa ii vezi: doctori si "periculosi", impartindu-si linistiti unii altora din bucate. In capul mesei, doctorul-sef Dinca soarbe, si el, din castronul de metal, cu ciorba, apoi musca dintr-o bucatoaie de paine si se uita atent la ceilalti. Acelasi meniu se serveste pentru toata lumea. Felul intai. Felul doi. Si Eugenii. Uriasul parc al Voilei este plin de caini. Puzderii. De toate culorile, curati, bine hraniti, molcomi, atasati atat de profund de spatiul asta, incat nu mai vor sa iasa nici un metru dincolo de garduri. Intr-o dimineata senina, un batran care statea pe-o banca din spatele castelului privind cainii tolaniti la soare mi-a spus asa: "Sa stiti ca in locul unde stau atatea animale linistite, acolo este si foarte multa dragoste... ".

Izvorul minunat

Simti din pat padurea, fosnind peste tot imprejurul tau, diminetile. Incepand cu a doua zi de internare, sunt trezit din somn, in zori, cu o palma grea pe umar: "Gata, haideti la masa...". Ilie Tudose e in picioare, langa patul meu, imbracat acum cu un alt trening, tot "de firma", la fel de frumos, albastru, si cu cateva dungi albe, incheiat pana-n gat. Un glas gatuit, morocanos, fara chef.
Si intotdeauna aceleasi cuvinte: "Haideti la masa!...". La inceput m-au deranjat trezirile astea silite si chiar am ripostat, motivand ca inca am destula mancare adusa de acasa, de-aia nu mi-e foame si as dori sa mai dorm. Doar de aceea venisem aici, nu? Pentru odihna. Ilie Tudose repeta insa, invariabil, mereu la ora 06.45 dimineata, aceleasi vorbe mormaite: "La masa!". Pana in ziua in care chiar m-am dus. Nu am mancat atunci mare lucru. De fapt, aproape nimic. Se servea cate un ou, cateva bucati de branza, paine, unt... Insa iesirea aceea in soarele palid si racoros al diminetii, laolalta cu multimea de bolnavi, deplasarea insasi pana la sala de mese, aflata la doar cativa pasi de castel, mersul impreuna pana acolo, prin parcul abia atins de zapada, mi-au produs o senzatie incredibila. Nu conteaza daca mananci, important este sa mergi acolo, cu ceilalti. Cand intri in larga si moderna sala de mese, cu o lingura-n mana, la fel ca toti internatii, o bucatareasa iti spune mai intai: "Buna ziua, domnule", apoi te pofteste la o masa anumita, in completarea unui rand unde sunt locuri goale. Acolo esti obligat sa te asezi. Niciodata singur. Niciodata unde sau cu cine vrei tu. Am aflat ca si asta face parte, cumva, din "terapie". Mesele trebuie umplute, pentru ca oamenii sa stea neaparat impreuna. Prima data te deranjeaza "leorbaitul" vecinului de masa, vorbitul cu gura plina, cerutul unei bucati de paine, molfaielile lor necontrolate. Apoi te obisnuiesti. Si chiar iti face cumva placere sa vorbesti, sa il atingi cu cotul din greseala pe vecinul de masa, sa imparti celorlalti din farfuria ta sau sa iei ceva de la dansii. Iti dai seama, de fapt, de ceva extrem de simplu: ca esti o fiinta umana, la fel ca toate celelalte fiinte omenesti. Ca n-ai de ce sa stai retras, ori sa te deranjeze prezenta celorlalti. Sunt oameni langa tine - oameni! - care mananca cu pofta, rupand bucati mari de paine si bagandu-le in gura, sorbind din castron cu ambele maini, doar pentru ca le e foame si vor sa manance, doresc asta cu adevarat, sa infulece pe saturatelea. Iar pofta lor de-a manca iti da si tie pofta de viata. Apoi urmeaza celelalte ore fixe. La 8.30 primul "tratament", la 13.00 pranzul, la 14.30 al doilea tratament. Apoi cina si tratamentul de la ora 19.00. Mereu, la fiecare astfel de ora, Ilie Tudose imi amintea, batandu-ma pe umar, ca trebuie sa mergem. "Sa mergem", adica noi amandoi. Si chiar gandul asta ma incuraja, ca unui om atat de suferind ii pasa de mine. Ba, culmea, dupa fiecare masa de la cantina, ma mai obliga "sa servesc inca un supliment" din mancarea lui. In camaruta noastra, imi pregatea totul in farfurie alba, cu servetel alaturi, ca la restaurant, si ma aseza in fata mesei curate, intotdeauna numai cu mancarea lui (nu accepta nici o farama dintr-a mea), de parca ar fi vrut sa ma ocroteasca total, sa-mi fie ca un tata absolut. Iar eu, chiar daca nu-mi era deloc foame, ma lasam prada acestui joc, doar dintr-un singur motiv: simteam ca, facandu-mi mie bine, Ilie Tudose isi facea bine si lui insusi. Iesea din insingurare, incetul cu incetul, impreuna cu mine. Intr-o dimineata, dupa micul dejun, iesim amandoi la prima plimbare impreuna. Nu ne-am invitat unul pe altul, pur si simplu asa ne-au dus pasii. La deal, prin padure, dincolo de poarta spitalului. Putin mai sus, e casa padurarului care ingrijeste exemplar toata padurea asta. Iar si mai sus, in crang, e un izvor despre care toti bolnavii cred c-ar fi "facator de minuni". O apa buna, intr-adevar, insa aveam sa merg eu insumi acolo cu un barbat afectat grav de laringita, pe nume Gheorghe Simionescu, ce scotea doar niste gajaituri din care nu pricepeai nimic. Chiar dupa primele inghitituri (imediat!) a inceput sa vorbeasca cu glas la fel de limpede ca apa izvorului. Placebo? Simple superstitii? Poate chiar mintile pacientilor au nascocit aceste legende, ca sa-si faca viata mai frumoasa, dupa perioade atat de lungi de izolare... Cine poate sti? La fel e si credinta aceea ca in varful castelului ar fi fost candva "o scara care dispare singura". Numai o singura printesa din neamul principelui Dimitrie Stirbei - primul ziditor al castelului, la 1868 - putea sa o urce, dar treptele dispareau imediat, dupa fiecare pas al fecioarei. Orice bolnav al Voilei crede asta. Plus multe alte legende despre tainele padurii. O padure prin care, oricat voi umbla de acum inainte, in zilele ce vor veni, niciodata nu voi reusi sa ii gasesesc capatul. Un codru lung, copac langa copac, cufundat in ceturi misterioase, trunchiuri inalte si drepte ridicandu-se spre vazduhul plumburiu, in linistea solemna a iernii. Din cand in cand apar niste vai adanci, ca niste prapastii. Si apoi iarasi mergi, tot mai departe, pana uiti de distante, pana ramai incremenit in mijlocul acestui decor monumental, fara sa vezi in jur decat aceleasi si aceleasi tulpini prelungi, ca niste coloane de zvelta catedrala si te minunezi ca n-ai mai privit de mult asemenea frumuseti, poate chiar din copilarie si te intorci "acasa" rosu in obraji, zgribulit, zambind, si parca de fiecare data "putin alt om" decat cel care ai fost inainte.

Saracie si dragoste

Intr-o alta dimineata, chiar cand ies din camera, la ora fixa, vad inaintea ochilor niste talpi de om. In fata usii mele sta in maini un pitic. Probabil ca statuse asa de multa vreme, imbracat doar in pijama, asteptandu-ma sa ies si sa-l vad. M-am uitat spre pamant: fata piticului zambea. Apoi, imediat, mi-am dat seama ca acrobatia asta ma va costa, de fapt, cam 1 leu. Iar el poate s-o mai faca o data.
Ori sa sparga cu "karata" o scandura lata de 5 centimetri: asta deja e 2 lei. Ma straduiam sa fiu tot mai atent cu toate aceste daruri ori promisiuni facute cuiva. De pilda, ca-i voi aduce de acasa, domnului Niculescu, niste pantofi si-o parte din hainele mele, iar asta urgent, pana ce el va fi externat. Fiindca acest om se agata cu disperare de fiecare zi de spitalizare, iar doctorii abia mai puteau sa il tina legal. Orice noua dimineata pe care-o apuca aici insemna pentru el inca o sansa de supravietuire. Caci domnul Niculescu nu mai are de mult o locuinta. Nici bani, nici nevasta, nici copii. Toti l-au abandonat. N-are decat un singur rand de haine, cele cu care a venit la spital. Atat. Totul e bolnav in el: stomacul, rinichii, ficatul, doar un sfert de plaman ii mai e teafar. Unde ar putea munci in starea asta, la cei 62 de ani ai sai? In Ploiesti mai este primit uneori intr-un garaj de scanduri - unde doarme impreuna cu singurul sau prieten, cainele Negru. Un catel latos, cu ochii pitici, acoperiti de blana, cu care doarme noptile imbratisat si cu care vorbeste folosind o multime de cuvinte pe care animalul le intelege. Cand d-l Niculescu a venit prima data la Voila, cu autobuzul, Negru a pornit dupa el 40 de kilometri, fara a se opri din fuga, pana la spital. S-a pomenit cu el, zgariind cu gheara usa salonului. Ion Niculescu declara ferm ca doar pentru cainele acela mai are acum un motiv sa traiasca.
L-am intalnit intr-o seara, la "club". Privea de multa vreme un ecran de televizor, fara sunet. Clubul acesta e singura incapere cu priza din toate cele "accesibile" ale spitalului, deschisa doar in scurte intervale de timp. Locul unde, de obicei, se mai intalnesc pacientii seara ca sa-si incarce telefoanele, sa se mai uite putin, pana la "stingere", la un televizor cu purici, ce prinde doar vreo doua posturi, ori sa fumeze pe ascuns o tigara, pe balconul larg, aristocratic, cu vedere la parc. Recunosc, mi-a fost greu sa intru in vorba cu el - un om complet indiferent la orice incurajare. Am constatat insa ca, desi vorbeste foarte rar, o face extrem de elevat, folosind cuvinte speciale si pline de talc. E absolvent de studii superioare, are inca o memorie exceptionala. Abia foarte tarziu, intr-o noapte cand ramasesem amandoi singuri in tot "clubul", o noapte linistita, cu fulgi mari care se vedeau prin fereastra, el mi-a facut cea dintai marturisire serioasa: ca a dorit de trei ori sa se sinucida. S-a hotarat sa moara din convingere, n-a avut "doar tentative, ca multi alti lasi". Odata s-a lasat sa cada de la marginea balconului. A doua oara a luat un pumn de calmante cu vodca. A treia oara s-a aruncat in fata trenului, dar mecanicul l-a observat la timp si a oprit chiar in fata lui. Ion Niculescu zambeste palid, amintindu-si de cele trei esecuri ale sale. "Da, e cumva amuzant. Parca soarta insasi s-a jucat cu mine si mi-a ras in fata. Nici macar sa mor nu am avut dreptul, pe lumea asta." Realitatea e insa alta: acest om nu a murit, de fapt, fiindca trupul sau a fost mult prea robust. Nu i s-a zdrobit de la cazatura. Nu i s-a otravit de la pastile. N-ai crede, dar acest batran macinat de boli a fost candva sportiv de performanta, fotbalist de echipa nationala, prieten bun cu celebrul Costica Tabarcea (jucatorul care a murit pe terenul de joc), facand parte din "generatia de aur" a echipei Petrolul Ploiesti. Iubea viata si lumea, tinea la imaginea lui publica, nimic nu-i lipsea. Pana in ziua in care a cunoscut-o pe Maria. "Ea era una din marile frumuseti ale Ploiestiului. Cand am vazut-o, am impietrit. Eram atunci asa, un fel de vedeta, purtam parul lung si treningul cel albastru, nou, al echipei campioane, cu fermoar incheiat pana sus. Ma uitam la ea si-mi dadeam seama ca existenta mea s-a schimbat deja, chiar din acea clipa. La inceput chiar am crezut ca ma poate iubi. Observam eu ca mai cocheteaza asa, cu alti barbati, insa acasa juca un teatru extraordinar, chiar nu reuseam sa-mi dau seama de nimic. Apoi am inceput sa simt, tot mai mult. Cand plecam in cantonamente nu-mi raspundea la telefoane, suna mereu ocupat.
Pana intr-o zi, cand m-am hotarat sa fac un lucru teribil. Inspaimantator! Aveam o amica buna care lucra la centrala telefonica. Si am obtinut acceptul sa intru pe fir, sa ascult convorbirile. Maria abia il nascuse pe baiat, si era insarcinata cu fata. Tin minte ca mi-au pus niste casti si atat am apucat sa aud: "Bine, iubitule, hai ca mai vorbim noi. Dar fii atent, cand mai dai telefon: daca auzi voce de barbat, inchizi imediat..."" Aceea a fost clipa cand inauntrul lui Ion Niculescu s-a produs ruptura. A renuntat la femeia lui, i-a lasat ei casa, banii, totul. A renuntat si la sport, la glorie, la viata mondena. Nu a mai pasit pe un teren de fotbal niciodata. Maria insa n-a renuntat la nimic. Iar umilinta c-a trebuit sa recunoasca public ca il inselase a inrait-o si mai mult. Dupa ce copiii au mai crescut, ea le-a spus acestora definitiv: "Voi nu aveti tata". Desi a trait mereu in acelasi oras cu copiii sai, Ion Niculescu n-a mai vorbit cu ei de exact 24 de ani. O fata si un baiat are, amandoi cu o situatie financiara foarte buna. Daca il vad vreodata pe strada, ei intorc capul. Foarte rar, cate un om mai in varsta se mai opreste o clipa, atunci cand il vede pe acest barbat zdrentaros, pasind absent pe trotuare, cu cainele dupa dansul. Ii ofera cativa bani de pomana, cateva vorbe de mangaiere. Apoi, dupa cativa pasi, ii spune celui de langa el: "Dom'le, tu stii cine a fost omul asta? Candva, a fost o legenda...".

Bucatelele de tamaie

In amiaza de Ajun al Craciunului, nea Aurel de la salonul 12 ne-a daruit o crenguta de brad, mie si lui Ilie Tudose. O ramura cu doua brate, ca o cruce de cetini, pe care sa o punem deasupra usii, ca sa arate frumos. "Om fi noi la balamuc, da' Craciunu' tot tre' sa-l intampinam cu ceva festiv", striga, fericit nevoie mare de crenguta lui, dar si de multumirea noastra.
Tot de Craciun am mai primit de la o fata, pe nume Oana Dinu, doua bucatele de tamaie. Are cinci de toate, iar doua mi le-a daruit mie. Pentru ea, acestea nu sunt doar niste farame de rasina sfintita. Oana Dinu fusese violata. O vedeam mai ales la capela spitalului, caci nu lipsea la nici una dintre slujbe. N-aveam cum sa n-o remarc. Era atunci cea mai atragatoare dintre toate pacientele care se aflau la Voila. Tigancusa frumoasa si naiva, de vreo 17 ani, cu dintii albi si ochii migdalati. Statea mereu in fata altarului, tot timpul in genunchi, acoperita c-o broboada neagra, ramanand asa pana la sfarsitul liturghiilor. Mi-a facut darul ei, impreuna cu o tulburatoare marturisire: ca atunci cand a fost batjocorita, a apucat sa scoata din buzunarul rochiei cele cinci bucatele de tamaie pe care le purta mereu cu ea, aduse de la o manastire.
Le-a tinut strans in palma, cat timp barbatul acela a umilit-o. Iar din stransura aceea a palmei i-a venit parca "o putere anume", asa zicea, ceva ca un reazem nevazut de care se tinea, dandu-i siguranta ca orice i s-ar intampla, chiar daca va fi batuta, schingiuita, orice, ea va reusi mereu "sa-si tina sufletul sus". Sa-si tina sufletul sus, asta incearca marea majoritate a pacientilor Voilei. Sa-si pastreze respectul de sine, sa nu se prabuseasca definitiv. Si medicul Laurentiu Dinca este un om credincios, la fel ca mai toti medicii de aici. A simtit si el, cat se poate de concret, aceasta putere a lui Dumnezeu. S-a intamplat tot acum, in Ajunul Craciunului, cu o pacienta din Campina, pe nume Cornelia. Depresie profunda, aparuta si pe un fond genetic: multi din familia ei se spanzurasera. Iar ea era la fel. Nu voia altceva decat sa se sinucida. "A fost un caz care a necesitat o lunga si foarte atenta perioada de internare. Am incercat totul. Noi suntem racordati la tot ce e mai modern in lume ca medicatie antidepresiva si psihoterapie. Dar ma gandeam ca fata asta chiar nu mai are scapare. "Dom' doctor, imi vin tot mai mult gandurile alea negre", asa zicea. Asta pana acum cateva zile. Am mers, ca de obicei, la o anumita biserica din oras, unde mai veneau si alti colegi medici. Poate o sa credeti ca-i asa, o vorba... dar ne-am rugat cu totii, impreuna, pentru Cornelia. Toti ingenuncheati si ne-am simtit... nu stiu cum... sublim! O bineplacuta stare ma cuprindea, datorita acestei rugaciuni colective. Asta a fost acum, duminica. Iar luni, cand am venit la spital, am gasit-o cu totul schimbata. Dupa luni si luni de zile, Cornelia noastra era muuult mai bine."

Vindecarea

A mai trecut inca o saptamana, pe langa cele doua pe care le planuisem initial. Insa de acum parca nu vreau sa mai plec. Optsprezece zile au trecut ca una, creandu-mi astfel sentimentul eternitatii. Programul ca de manastire te reintoarce, cumva, in rosturile tale. Un om care doarme. Care mananca. Un om care merge printr-o padure pustie. Un om care se uita la cer. In rest, nu-ti amintesti mare lucru. Doar "bucuriile simple", dupa cum spunea candva prietenul acela al meu, si avusese dreptate. Bucuria de a sta serile cu Ilie Tudose, amandoi intinsi pe paturi cu fetele in sus, ca doi copii dintr-un internat scolar, povestindu-ne in amanunt vietile. Pe unde-am umblat, ce femei am iubit, ce chefuri monstruoase am tras... Totul. Nimanui nu i-am spus vreodata atatea secrete despre mine. Nici sotiei, nici macar unui preot duhovnic. Sau bucuria de a primi in dar o crenguta de brad, doua bucatele de tamaie. Sau doar aceea de a-i da binete unui om cu entuziasm - "Sa traiti! Sanatate!" - batandu-l prieteneste pe umar. Sa-i zambesti, sa-l atingi si apoi sa mergi linistit mai departe...
La fel a venit si anul 2009. Usor, linistit, fara schimbari prea spectaculoase. Lumea "de afara" iesise deja din euforia Revelionului, oamenii incepeau sa se zbuciume, sa faca politica, sa-si puna intrebari. Aici, insa, toate aceste framantari inca nu se simteau. Incepuse sa-mi fie si putin teama de momentul in care va trebui sa ma intorc in lume. Ilie Tudose plecase si el. Fusesem efectiv partas la "punerea lui pe picioare", zi dupa zi, clipa de clipa. In dimineata despartirii, merseseram impreuna la camera asistentelor, treziti de la ora 05.30 punct, amandoi somnorosi, spalati pe dinti si cu manecile suflecate, ca sa ni se ia sange pentru laborator. Eu ma internasem aici cu niste analize la ficat dezastruoase. Prietenul meu, cu unele aproape mortale. Pe la pranz, am primit rezultatele: ne iesisera perfect. Am ras amandoi si ne-am strans in brate timp de aproape trei secunde. Fara cuvinte. Era prima data cand indrazneam acest gest familiar, de aceea Ilie Tudose s-a si simtit putin jenat. Nu-l mai imbratisase nimeni de foarte multa vreme, mi-a marturisit, zambind grabit. Apoi a plecat. Nu l-am mai vazut, pana azi, niciodata.

Un regat, pentru o atingere

Devenisem acum un fel de "veteran" al castelului. Ajunsesem chiar sa le dau sfaturi noilor veniti, sa-i invat unde pot fuma noaptea pe furis, cand sa ia pastila rotunda ca sa poata adormi mai repede, sa le explic iarasi "regulile" din comunitatea asta ciudata. De cand ramasesem singur in salonul 13, cel mai mult timp il petreceam cu medicul Laurentiu Dinca. Mai ales in noptile-n care era de garda, stateam impreuna ore intregi. Voiam acum sa inteleg si ceva "mai global", dincolo de toate acele intamplari izolate la care fusesem partas pana atunci. Asta pentru ca, de ceva timp, ma bantuia o banuiala care se transforma tot mai tare in convingere. Anume, ca majoritatea acestor "boli" pornesc de la ceva asemanator: o anume lipsa. O lipsa de afectiune, aparuta candva. La toti am observat asta. Si la Ilie Tudose, si la Ion Niculescu, si la piticul numit Sterie, mai ales la Cornelia sau la fata violata. Toti, pana la urma, au undeva un punct comun. Nu saracia, umilinta, nu nedreptatea sociala sau profesionala, nu complexele din copilarie, nu violenta si nici macar alcoolul ori esecurile in planurile de viitor. Ci, pur si simplu o concreta, o imediata lipsa de afectiune, in viata lor de zi cu zi. Doctorul Dinca a constatat si el treaba asta. El o numeste "lipsa de suport" al celor apropiati. Tocmai de aceea a vrut enorm sa implementeze aici acea "psihiatrie comunitara", care i se pare cea mai potrivita pentru Romania vremurilor de azi. Crede deplin in acest nou sistem psihiatric - un spital care sa devina o a doua casa a bolnavului, cel putin in perioada aceea critica, pana ce acesta depaseste criza lui psihologica. Un loc in care el sa fie respectat si ascultat, nu doar in problemele sale medicale, ci mai ales in cele sociale, sa i se creeze climatul de comuniune, de "toti impreuna", care le lipseste multora.
"Te inspaimanti cand descoperi oameni care n-au mai fost mangaiati, atinsi, de ani de zile, macar asa, in treacat, prieteneste, cu mana pe umar. Va dati seama, sa traiesti complet neatins, ca intr-un glob de sticla. Pe de alta parte, nenumarate familii profita din plin de banii acestor pacienti, de pensiile sau salariile lor castigate dupa o munca de-o viata. E groaznic asta. Si tot ei il condamna ca nu se pot intelege cu el. In general, lumea marginalizeaza bolnavul. Am avut aici un pacient caruia ii era atata de dor de casa, de nevasta, de gospodaria lui, de lucrurile lui, incat nu mai putea rezista internat. N-avea in gand decat sa "evadeze", chiar si in pijama, iarna, prin zapada. I-am dat un telefon sotiei sale. Zic: "Doamna, eu va pot ajuta sa stati putin internata langa el. Stiu ca n-aveti program fix, ca aveti o situatie financiara buna. Veniti macar sa-l vedeti, caci starea lui e foarte grava!" Nici nu locuia departe, doar la Slobozia. Stiti ce mi-a raspuns? Ca nu poate, fiindca trebuie sa dea de mancare animalelor din grajd si are multe programari la dentist. Va dati seama?! Din pacate, asta e reactia majoritatii. Da, suntem bantuiti de o mare criza de afectiune, iar semnele ei se vad peste tot: egoism, instrainare, neputinta de a-ti manifesta sentimentele."

Oameni si stele

Si daca ar fi sa-mi amintesc de cel mai emotionant moment din toata sederea mea la Voila, as alege unul singur: acela al noptii magice dintre ani. N-am trait niciodata in viata un Revelion pentru care sa ma pregatesc atat de minutios. Scormonisem cu atentie printre ultimele haine curate din bagaj, incercand sa improvizez tot felul de "tinute festive". Ma priveam apoi intr-o oglinjoara de barbierit si ma intrebam mereu: "Totusi, pentru cine ma gatesc atata?!". La mansarda eram acum doar trei pacienti: eu, Tudose si un om foarte simpatic, pe nume Ion Ene. In salonul acestuia din urma s-a organizat "petrecerea". Am ornat impreuna peretii cu ghirlande lungi, cumparate de la piata din Campina. Am pus "mana de la mana" bani si mancare primita de acasa, realizand o masa pe care apoi, contempland-o tustrei, am numit-o "absolut superba".
Trei farfurii pline, portocale, cozonac, chisca, lumanari, un platou larg la mijloc, din care ne indemnam sa mai servim. Plus trei pahare inalte de plastic si o sampanie cu bule roz, pentru copii. Iar inainte de miezul noptii, am coborat la "club". Toti erau adunati in balconul acela grandios, din care se vedea parcul slab luminat si padurea. Medicul Dinca a facut in acea noapte un gest deosebit. Desi serba Revelionul impreuna cu alti medici in salonul din fata al castelului, a pus artificiile in spate, special ca sa le vada si pacientii. Erau foarte multi oameni in balconul acela. Ingramaditi pana la refuz. Doar ca de data asta, ii vedeam altfel. Aveau chipuri, vorbe si gesturi clare. Nu simple siluete cetoase, fara identitate, care umblau candva pe alei. Cand au izbucnit primele jerbe ale artificiilor, m-am uitat si mai atent la fetele lor. Unii pacienti de la tara nu mai vazusera in viata lor asemenea minuni. Fasii prelungi de lumina suierand prin aer, rosii, galbene, verzi, tasnind direct in bezna infinita a noptii, sau spargandu-se apoi rotund, in globuri uriase de picuri stralucitori, ori desfacandu-se in evantaie largi, de stele cazatoare. Intreg castelul devenise luminat, feeric, ca de basm. Un barbat de langa mine si-a pus palma pe ochi - mi-am dat seama ca de fapt plangea. Iar la final, cand exploziile din vazduh atinsesera apogeul, cativa "nebuni" din balcon si-au dat jos caciulile de pe cap, cu uimire si smerenie totodata. Dupa ei s-au mai luat cativa. Li se vedea parul carunt, zburlit, neingrijit de multa vreme. Apoi i-au imitat altii. Si altii. Eram acolo toti, impreuna, unul langa altul. Un balcon plin de oameni cu capetele descoperite, care priveau cerul. Drepti, solemni, cu palmele inclestate si fruntile ridicate spre cer, ca intr-o mare biserica.


Bogdan Lupescu

Formula AS Nr.861 / martie 2009


Un comentariu:

  1. Mi-am rezervat un pic de timp pentru a citi în linişte aceste meteriale. Impresionante gânduri, îl descoăr abia azi pe domnul Bogdan Lupescu...

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.