Rosteste-ma cu inima!!

Înveşmântată ca o vestala

Învăluită în speranţă

Sunt tot acolo, unde m-ai lasat

Aştept ca o statuie

Să-ţi văd pasul încolţit lângă trepte
Fulgerele vremii, ninsorile mele dragi

Te aduc nălucă sub aceiaşi copaci

Aerul se tulbură, clipa lovită

Aduce zvon de îmbraţişare. Aş zbura…

-strigă-mă! Ţi-am spus; şi a răsărit

curcubeul lângă suflarea amiezii

Tăcerea devenise o dungă subţire

printre armonii jefuite de cântec
Când eşti departe

Rosteşte-mă încet, tandru

cu numele meu întreg de zidire

Cheamă-mă să te aud!

şi ai să vezi cum o petală

Îţi va mângâia umărul.

Deasupra

Sufletul meu ca un vis plutitor te atinge

Când amurgul ţi-aleargă rătăcirile

Ducându-te lângă privighetori
Departe, în jurul pământului, între nelinişti

Rosteşte-mă cu inima uneori!

( Elena Armenescu )